Poezie
Abia abia
2 min lectură·
Mediu
Bre, omule, bre
dacă în culmea durerii sufletești
a sfâșierii inimii și ființei tale interioare
nu te pufnește râsul și urletul în același timp
fără să îți dai seama pe moment care e mai puternic și mai eliberator,
care rupe chingile cretinei suferințe pe care o resimți ca o mie de gheare nesătule,
atunci degeaba suferi
n-are nicio valoare nici în cer nici pe pământ și nici în poezie
doar filosofic ai găsit nulitatea actului de a suferi
trebuie să simți viața pulsând în tine
să-ți simți trupul tremurând ca al calulului încordat pe ultima sută de metri
și să mai alergi două sute
să-ți iasă aburi pe nas și foc pe gură,
să vrei să îți înfingi proaspăt apărătule gheare proprii în toți cei care te-au făcut să suferi și să ai certitudinea că le-ai putea sorbi viața din ei și dintr-o singura privire
dacă ai vrea
apoi să știi că poți să nu o faci
că ești stăpân pe tine
și să urli iar
și să râzi
în același timp
abia atunci și filosofia vieții ar avea ceva de câștigat
abia atunci vei putea fi maestru și vei putea învăța să te detașezi și să trăiești liniștit printre oameni
să trăiești simplu, comun, banal
să te bucuri de iubire, de pace și de toate frumusețile lumii acesteia
021.813
0
Te citesc cu plăcere, ești, ca toți cei ce se străduiesc, dovada bunelor intenții, speranța, numai că drumul către acel "banal" este cam lung, cunoașterea de sine cere timp; cand ne ajunge, este ca un fulger cazut din cer senin...
îți doresc mult succes!
taia