O noapte banală

Vindecare începe acolo și atunci când libertatea de a nu datora nimic nimănui se cristalizează în ...

ciudat cum fiecare vindecare doare mai întâi, aproape ca atunci când ți-a fost făcută rana

dar sângele, fierbinte și înfometat de viață, de orice poartă cu sine această pecete

năvălește, ca un șarpe care nu mistuie, ci dă forță, prin tot corpul făcându-l să vibreze

nedumerirea inițială devine un soi de zâmbet datorat furnicăturilor din trup

simți viața, simți cum îți ignoră pălăvrăgeala interioară, cum îți vindecă rănile

într-un loc ai impresia că te gâdilă, în altul că te mănâncă, pe alocuri poate încă doare

te îmbălsămezi singur cu alifii din poezii, cu ierburi de pădure tropicală, chiar crâmpeie de realitate

și te lași în pat, ostenită, curioasă, în compania gândului că ar fi fain să găsești

un suflet care să te odihnească, un suflet care să își pună inima pentru tine drept chezășie,

trei sau cinci zile trec fără măcar să clipești, în somnul acesta lucid e ca și cum privești într-un adânc

dar adâncul se umple treptat, o altă lume se ridică din el, iar asta te face să te retragi de pe buza abisului

să privești uluită la cum din nimic se naște o lume, dezastre am mai văzut,(re)nașteri nu prea

vântul îmi duce de nas eșarfa și o lasă tremurând pe-o geană de stâncă în mijlocul unui izvor

apa rece și limpede gândilă micii cănăfiori și-ncearcă să-i ademenească, să-i facă să se lase în voia ei

am alergat din instict după eșarfă și abia după ce m-am așezat pe piatră mi-am dat seama că am alergat

că nu am simțit nicio durere in trup, că pe eșarfă imaginile durerii mele deveneau mai clare

până când eșarfa s-a pierdut sub impulsul valurilor acestei ape repezi de munte

legea muntelui spune că ce te-a adus până la poalele sale nu te va duce și până la vârf

că drumul trebuie să-l pornești gol, ca un vas neînceput, în care nici măcar o picături de apă nu a stat

îmi simt pielea noua un pic strâmtă, e fix pe mărimea mea și deși e elastică, e totuși nouă și scârțâie

din tot ce-am trăit și am învățat a rămas mai întâi o eșarfă, apoi doar un capăt de ață pe care l-am înghițit și atât