Pe scurt

Diferența dintre romantici și ceilalți

e de avuție,

primul e fericitul posesor al unei uriașe cantități de empatie,

o sensibilitate imposibil de descris în cuvinte,

ce dă naștere unei imaginații vivide

atunci când iubește sau întâlnește

un moment, o ființă care să-i declanșeze acest simț propriu al său, imaginația.

Da, la romantici imaginația nu e doar o facultate a minții,

e, în același timp, un simț.

Romanticul, dacă nu e bolnav, patologic sau conjunctural, de depresie,

de sentimentul unei iubiri care-l face unic,

care-l detașează de restul lumii

și îl cațără pe vârful vreunui munte,

fie vorba între noi,

dacă ar fi vorba de unul venusian tot ar fi bine,

e cel capabil să viețuiască fie în trupul iubitei, fără a se plânge vreodată de lipsă de spațiu,

fie își împarte bucuros și generos spațiul interior,

dăruind totdeauna mai mult din el aproapelui.

El nu încetează să gândească povești, momente, surprize,

tot soiul de delicateți de amor,

desenează pe orice perete întâlnește în cale

câte un mitologic zbor.

Doar realistul rămâne într-o sferă superioară

de matematică, cu ecuații, parabole, funcții și

în general de tot soiul de calcule olimpice,

omițând ca în tot acest vacarm de gândire clară

operează mai tot timpul,

cel puțin în chestiunile complicate,

cu axiome,

cu acele adevăruri nedemonstrabile care trebuie luate ca atare,

axiomele astea fiind felul universului,

pentru a nu-l invoca pe Dumnezeu în această poveste,

nu de alta, dar mai sunt și atei,

de a spune că nu totul e logic, demonstrabil, argumentabil,

că mai e și ceva, mic, puțin,

sau mai cine știe cum,

depinde de perspectivă,

ce ține de credință, de inspirație,

de ceva necunoscut,

flancat poate de o simplă respirație.