Metafora Vieții

Viața. Însuși cuvântul are acel ceva pe care îl simțim trăind. Începe frumos, promițător, luminos, și se termină brusc, violent, sec. Viața. Este orice îți poți imagina ca fiind asemănător cu o lungă spirală, un mare cârlionț, o mare vălurită, un șir de dealuri, o foaie șifonată. Este ca un montagne russe în care te sui când te naști și nu poți coborî oricât de mare și amețitoare e forța centrifugă. Dacă ar fi să sari din mers, ai cădea tot la început, acolo unde vagonetul se oprește și cursa ia sfârșit. Inevitabilul. Este ca o bilă pe jumătate scufundată. Oricât de bine ți-ai ține echilibrul, mai devreme sau mai târziu tot cazi în apă. Este ca o zi de primăvară, rece la început, călduță sau chiar toridă câteodată, pentru toți se răcorește spre seară. Viața e un cerc. Ești înăuntrul lui, știi că se învarte, dar nu-l poți vedea, nu știi în ce direcție, nu te poți adapta. Poti doar ghici. Viața. Un tren care prinde viteză, merge tot mai repede și nu duce unde vrei să ajungi. Sau duce unde vrei să ajungi, dar odată acolo, te răzgândești. O mare rețea. Un singur punct de start și un singur punt de finish. Oricum ai face tot la finish ajungi. Și cică toate drumurile duc la Roma. Viața e un drum prea lung, pe drum uităm unde vrem să ajungem. E un joc la care nu poți să câștigi, chiar dacă trișezi. E o iluzie din care gustăm cu nesaț. Un vis din care te trezești obosit. Un rău necesar? E un drog. Știi că îți face rău, nu-ți place, și totuși vrei mai mult și mai mult. Viața este un mare mare mare copac. Rădăcinile lui sunt gândurile noastre, pământul suntem noi, frunzele sale sunt realizările noastre, relațiile dintre noi. La umbra lui cine stă? Un joc cu suma nulă? Ar fi bine... Ieri, astăzi, mâine, peste un an, peste 10 ani... Ce voi face?... Ce voi avea?... Apoi peste 70?... La ce bune toate?... Mi-e frică să judec pe Dumnezeu, dar cred că Viața a fost o idee proastă... Poate că Viața e o glumă, nu trebuie neapărat să o înțelegi, trebuie doar să râzi...