Eu sunt cel mai bătrân,
Nu e nimeni mai bătrân
Decât sufletul meu,
Eu eram aici
Când un era încă nimic
Care să strălucească
Și să vorbească în lume.
Eu te-am văzut venid
Din adâncul
M-ai privit așa cum numai eu,
Mirându-mă de mine iarăși,
Străin de mine, mă privesc.
Cu ochi întrebători îmi închipuiai
Făptura mea peste milenii.
Și privindu-mă cum numai eu
Străin de mine mă
Se face liniște.
Vocile trecute și lumina lor
Se pierd în spatele meu …
Și rămân singur.
Nimicul mi se-așterne-n cale,
Un hău gol și-ntunecat
Ce nu conține-n sinedecât noapte și nimic.
Mi-e
În profunzimea tăcerii mele,
Acolo unde nimicul devine vis,
Se află-o lungă sală de cristale
Ce-s ordonate-n fel și chip.
Acolo-n liniște se plimbă
Tăcerea mea cu mantie-albastră
Cu chip senin
BL