Dorințele mele și-au scris testamentul,
În mintea mea oarbă nuanțe apar
Aș vrea veșnicia să se-nchidă în mine...
...și vântul să geamă amar.
Adesea mă pierd în durere și-n ceață
Iar mintea-mi
Te rog... mai mută-odată norii
Cu ochii tăi, firimituri de rouă;
așterni cearșafuri albe peste trecutu-mi gri
În sinea mea, sunt sigur că tu știi
că-n jurul meu cu lacrimi încă
Diavol
Abia aștept să vezi primejdia ce te așteaptă
.... prin simplul fapt că m-ai ales pe mine!
Nicicând, o soartă n-a fost mai nedreaptă...
*
Diavol nemuritor, dar
Lacrima
13,19,20 Martie 2004
Se-nchide timpul, și din umbre reci se nasc furtuni.
Toate se pierd în nori, iar gândul mi se-schimbă-n picături
...ce-ți sapă-n suflet răni, și-adânci stigmate-n
Poetul se certa cu marea-nvolburată
Pentru Cuvântul trist, cu gust de toamnă
Și-ntre ei doi nu era chip de pace...
„ – Pe-un val de-al tău, mi-aș ridica o barcă! ”
„ – Pe-al meu talaz, piciorul
Pentru o viață scurtă cât un fir de iarbă,
Care, cu teamă trece prin orișice furtună,
O clipă-ucisă-n pripă de-o inimă nebună
– ce, prin bătăi rebele, încearcă să îți spună
Că lacrimile calde
Deșiram o poveste
Despre flori ce cresc din nimic
Și-ating fața soarelui...
Mă prefăceam că-o gândesc...
Cu sufletu-mi prea mic
...prea slab și absent...
Fără vâsle, zadarnic înfruntam un
Ieri m-am trezit fugind de mâinile destinului
Cu muza inspirației cuminte-n palma dreaptă.
Am înțeles atunci că totu-i doar o treaptă
Spre-a nu pierde-un fir din umilința chinului...
M-am
Parcă te vad... ești tristă dar zâmbești,
Încerci să-mi pari mult altfel decât ești...
Nu te cunosc, și timpul e prea scurt...
Mi-e teamă să vorbesc... dar pot să te ascult
ce greu mi-e să
Care e răspunsul la întrebarea ce-mi incită
simțurile cât și așa-mi-pătata conștință
adâncită...?
Care e cheia transformării mele in bine
...și ce ar trebui să-nvăț
Primit-am, în anii mei de chin și regăsire
Un dar de sus, ce mi-a deschis o mie de cărări,
De atâtea vorbe-n vânt, și de atâtea tulburări,
Mă simt slăbit... și totuși forța crește-n
În vis, totu-i mai simplu
Deși în aparență e-un mister…
Nu îl mai ai ca adversar, pe însuși timpul
Chiar dacă-n noapte, totu-i efemer…
Sub gene, realitatea e mai dulce
Chiar făr’ culori,
Pentru că, toate câte fac,
Mă rup de ce ar trebui să fiu
Aștept ceva ce-mi poate explica tăcerea...
Un gând poate, o revelație, sau un chin
Alt scop mai nobil, poate învierea
Un pom în cale,
Vreau să înțeleg un dram din tot ce mi se-ntâmplă
Și, pentru o clipă să găsesc că toate-și au un rost
Gânduri de mult pierdute, apar, dispar mă dor sau mă incită
Aștept secunda-n care trist, voi
Cred c-o să ajung să te urăsc...
Sau poate mintea mi-a apus de prea mult fum...
Cred că-i devreme să-ți vorbesc...
Tu nu-nțelegi... dar știi prea multe-oricum...
Cred că furtuna a-nceput de
Și dacă ar fi să uit
Ce greu mi-e fără tine, aș trăi plângând,
Dar și înecat în plâns mi-aș aminti mereu
De florile ce ți-am trimis pring gând,
...și nu au mai ajuns...
Spre ce Oracol să-mi
BB