copilaria

nu pot să scriu pe hârtie fără linii

și nu credeam că o să trăiesc până acum

restul da, dar eu nu

la 6 ani mă închipuiam dispărută în diferite circumstanțe

dată la ziar

călcată de tren

sau împușcată în misiune

(căci aveam să fiu copil-detectiv, ca în desene)

știam că la un moment dat eu n-o să mai fiu pe-aici, doar undeva plutind

și mă întrebam de ce eu sunt eu și de ce viața mea e așa cum e și de ce timpul nu se oprește niciodată

aveam puteri neimaginabile dar nu le foloseam decât între patru ochi cu ele

nu am avut niciodată câine așa că mă legam de canapea și lătram la musafiri

era dureros (nu mă mușcam decât pe mine)

eram un câine comod pentru că nu trebuiam scos afară dimineața.

am bănuit la un moment dat că sunt adoptată sau pierdută pentru că familia asta nu semăna deloc cu mine

am avut mereu vise colorate și de multe ori zburam în ele, ca și acum

mereu desenam același lucru

scene din povești inventate sau nu,

copaci-flori-iarbă-soare-nori

peisaje subacvatice și portrete în care toți ochii erau negri și mereu foaia se jumulea

știam prea multe limbi așa că devenisem confidenta carasului auriu

de pe hol și a porumbeilor

cele mai interesante conversații le aveam cu animalele mari de la țară, care erau întotdeauna mai înalte, mai mari decât mine. mă priveau de sus, cu milă.

nimeni nu știe tot adevărul despre ritualul meu cu plapuma.

îmi place că ești răbdător, domnule scalar.

De ce nu ai poftă de mâncare? Nu-ți place decorul?