HAMLEYPUR GANDREI (?)
Slap ñgisat’anda Squalqalt∂mixⁿ Nau thnai adity... Guf-nefesh y Gnosis ton onton, Cerygme ad xenoi Dia panton chorein – Masikim, Naas, Ashaqlun. Sar synesis
Angra Mene Ultrafaex
Anima ex anima Secundum se novit, Alex Mersure. Ab igne ignem – ab initio Nominis erasio: Acidor Mesedsure in suo domo rex Anathema sit! In malam crucem abi ex abrupto! Nunquam retorsum
Cuvintele unei inutile destăinuiri
Mai mult decât așteptarea Regăsesc în mine-un cuvânt Impermeabil și crud Ca o disperată răstignire de speranțe, De sfinți poate... Și poate doar atât Rămâne. Îmi amintesc, Cu fiecare cântec
V.I.D.
O filă-ntoarsă șarpelui, un zvon răpit iluminării Pe-același țărm trupesc un suflet Zbiera albastru cerului atunci Vei fi uitat să-ntorci un sacru astăzi permanent din noi Măcar o gură de
Univers
Nu poate să piară E-n noi de când ne știm Nu poate să doară E universul tot când ne iubim Așa mi-ascultă sufletul Un zgomot liniar de care Împotmolite-n asfințit Printre ogive și vitralii
Aproape
De vrei să fugi găsește-ți alt decor, Din când în când sub aripi seva tace. De vrei să plângi alungă-ți orice dor, Târziu vei ști ce-n suflet tainic zace. Vreau să te-alint cât umbre-n
Necuvintelor dintre noi
Te-am iubit Cum rătăcirile noastre Logodite și-au fost. În prima zi, M-ai răstignit lângă tine; Am început să te iubesc trăind. A doua zi, Străină profanare, M-ai învățat să te iubesc
Gothice
Acestui chin, târzie toamnă, I-aprind oprite respirări Și-atâtea goluri prăbușite, Cu rugăciunea mea, în rugăciune Și-n cântec trist pe aripi de fluier. În umbra lunii, ou tomnatic, Revin
Adosmen neantică
Trecuseră zorii… altarul. Toiagul înfipt Sub aripă gemea: de când nu te-aș fi legănat? Mi-am dăruit atâtui eu Atât absurd făgăduit; Repetă-n zbor ecoul secular, Repetă chin, repetă
Rever[sat]
Și câtor coaste m-ai răpit cândva! Ființâdu-mi existența Se-nchină, dar, etern Sub sfincter diafan: Întoarce-te, Adam! Și câtor mitre să te-nchid aș vrea, Schimba-voi cerul pe-un safir Să