Traian Furnea - seducția entropiei

Prin vara anului 1986 mă trezesc la ușă cu Florian Stoian Silișteanu; venise cu mașina tatălui său, Nea Vali, și voia, zor nevoie, să mă urc în tărăboanță și să mă ducă-n oraș, pentru a-mi face o surpriză de zile mari ! La început am crezut că vom porni la drum fără nici o țintă, după cum avea și are obiceiul. Nu mai departe decât în toamna anului anterior făcusem cu el câteva escapade de pomină, agrementate cu toate cele specifice câinelui surd plecat la vânătoare, despre care voi scrie cândva, să fie îndreptar pentru copiii neascultători. Ajungem în centrul Piteștilor, în parcarea hotelului „Argeșul”. Oprim, ne dăm jos din mașină, intrăm în holul acestuia. Acolo, lângă recepție, erau câteva mese, patru la număr, la care se puteau așeza clienții hotelului, bișnițarii cei de obște și, evident, securistul cu care era „dotat” orice hotel care se respectă, de la secția de „filaj”. Și se respectau al dracului toate hotelurile de pe tot cuprinsul Patriei. În afară de securist, să trăiți tovarășe Tița, așezat la una dintre mese se afla un tânăr de seama mea, număram atunci 32 de ani, care semăna izbitor de mult cu John Lennon,liderul formației The Beatles, asasinat cu numai șase ani în urmă, pe 8 decembrie. Ba, cel ce putea fi cu succes o sosie a cântărețului purta chiar o imitație a celebrilor ochelari, ai acestuia. Tânărul avea dinainte o cafea, trăgea cu finețe câte un fum dintr-o țigară și răsfoia o revistă literară, pe care am recunoscut-o cu ușurință – era „Luceafărul”. Atunci am avut bănuiala că acest tânăr era surpriza lui Florian și că voia să ne cunoaștem, lucru care s-a și petrecut. Congenerul meu se numea Traian Furnea, era poet și caricaturist celebru. Spre surprindea lui Florin, dar și a lui Traian, știam multe despre acesta din urmă. Din revistele literare, evident! Debutase cu volum de versuri în 1983, susținut de marele om de carte Ioan Acsan, redactor entuziast la „Editura Albatros”, alături de alți doi sprijinitori notorii ai generației tinere – Florentin Popescu și Mircea Sântimbreanu, acesta din urmă un om de doi metrii dar cu suflet de adolescent dedat la șotii și cutezanță . Întâia carte a lui Furnea se chema sincer, trufaș și justificat – „Legitimație de poet.” Debutul lui fusese o surpriză, făcuse valuri, cum se spune, îi îngândurase pe emulii lui Nicolae Manolescu, cei moșiți de acesta în „Cenaclul de Luni”, apoi editați, vizualizați prin mediatizare, uneori excesivă, și premiați. Doi ani mai târziu, în 1985, același redactor, convins pe viață de harul poetic al lui Furnea, îi mai scoate o carte – „Steaua Secretă”. Critica i-a fost favorabilă, a trezit invidii în rândul postmoderniștilor în vogă și nu-mi este de mirare că nici una dintre cărțile lui Traian Furnea nu a fost măcar nominalizată pentru vreun premiu. Toate astea le știam din revistele literare, tot în aceste reviste îi citisem câteva grupaje de poeme. Chiar Adrian Păunescu scrisese elogios despre Furnea. Tânărul poet și colaborase o vreme cu „Flacăra”, până ce acesta i-a aplicat lui Păunescu o corecție usturătoare, din pricina încălcării unor clauze contractuale. După scurtele prezentări, făcute de Silișteanu, toți trei ne mutăm în grădina de vară a restaurantului „Argeșul”, căruia actorii Dragoș Mârzan, Gigi Ionescu, Hamdi Cerchez și Vistrian Roman îi conferiseră, cândva, în „subconștient”, titlul de: „Așezământ Cultural și Secție de Terapie Intensivă pentru Artiști și Literați.!” Am mâncat, am băut, am trecut la cafele și la povestit. Cei doi, Furnea și Silișteanu, mi-au povestit cum s-au cunoscut și unde, anume la Casa de Vacanță a Uniunii Scriitorilor, de la Valea Vinului, Bistrița Năsăud, azi dărăpănată și aproape pierdută din patrimoniul USR. Traian era și un bun povestitor, nu numai un poet excepțional. Ne-a povestit despre locurile pe unde a umplat în ultimul an, a făcut multă și frumoasă vorbire și despre Ludușul său natal, despre avatarurile sale de a se circumscrie unei vieți sedentare, de a avea o meserie, o casă și o familie, de a fi, cum se zice, „în rândul lumii.” Mai jos pun un poem edificator în ceea ce privește intenția poetului de a avea un loc de muncă, de a trudi creștinește pentru pâinea cea spre ființă. DUPÃ UN AN (Lucram la o fabrică prăfoasă /În mica noastră localitate Mâncam și stam la mama / Să fac economii Să strâng niște bani să mă-mbrac. Eram singur /Într-o mică încăpere Undeva prin poduri supraveghind Un tambur rotitor /Să nu se oprească. N-am aflat niciodată ce s-ar întâmpla De s-ar opri / Eram necalificat Am fost plătit cred degeaba Toată perioada aceea /Tamburul nu s-a oprit Praful de zahăr dansa /În lumina rece a iernii Lumină prelinsă prin fereastra /De mărimea unui buletin de identitate Stam și mă gândeam / Cât de iute trece un an Rememoram ninsoarea Și lumina acelui decembrie trecut Rememoram deopotrivă /Ochii tăi brațul și gura Tot străduindu-mă să le găsesc / Corespondent în ce mă-nconjura Ora la care / Exact cu un an înainte / Te găsisem printre zidurile Negre ale cetății /Prinzând cu limba fulgii uriași Voiam acum să o aniversez. Numele ți l-am scris pe perete /Cu litere strâmbe În praful de zahăr /Și-apoi l-am urlat Atât de tare încât /Au sărit de prin birouri maiștrii Să mă întrebe buimăciți / Ce s-a întâmplat Le-am spus că mi-am dat /Cu barosul în deget Totul este OK) Mi-am dat repede seama că noul meu prieten este un inadaptabil, că trăiește clipa și se lasă trăit de aceasta, că face parte din acea stirpe de inși pentru care orice loc, oraș, țară, sunt prea mici … Traian era aidoma unei albine: după ce sărăcește o floare se mută la alta… Despre demonii ne-stării într-un loc, despre chemarea depărtărilor, am discutat cu el mai pe îndelete după 1990. Atunci mi-a mărturisit că dacă nu venea „Revoluția” ar fi trecut granița; evident că numai fraudulos se putea face una ca asta… Dacă nu aveai o întocmire lăuntrică robustă, Furnea , în mod paradoxal, te și înavuțea dar te și sărăcea. Era capabil să te facă să vrei să fii ca el, să vorbești ca el, să trăiești ca el, să scrii ca el… Am simțit asta repede și, ori de câte ori încearca „să se plimbe prin mintea mea”, îl atrăgeam în discuții despre marile cărți ale veacului ori ale omenirii. Citise cam tot ce îi trebuie unui om deplin, cum ar zice Noica, însă foarte puțină filozofie europeană. La felul poetic în care era alcătuirea lui lăuntrică nici nu i s-ar fi potrivit peripețiile prin rigoarea filosofilor. Cu toate că firea lui Traian era acaparatoare, în sensul bun până la un punct, te puteai baza pe prietenia și ajutorul său – omul Furnea avea vocația prieteniei, avea rezerve impresionante de compasiune, nu trebuia să-i spui prea multe dacă traversai o perioadă delicată din punct de vedere material. Am avut prilejul, de câteva ori, să-l văd cum ajută pe alții. Își dădea și ultimii bani, fără să se întrebe de unde procură alții. Dacă-i lipseau banii, vindea rapid un poem, o caricatură, știa să identifice oameni care prețuiau așa ceva, și tot te scotea din necaz… Ca orice poet veritabil, Traian iubea femeia la fel de mult cum iubea poezia și, bărbat adevărat fiind, nu punea preț pe actul posedării femeii, ci pe jocul subtil al apropierii de femeie, pe puterea ei de a se dărui împotrivindu-se și pe capacitatea lui de seducție și asalt. Conștient că Domnul nu pune toată frumusețea și iubirea într-o singură femeie, decât în măsura în care vrem noi să credem asta, Traian era un nestatornic special, adică pornea spre o nouă femeie-citadelă, în care găsea frumuseți noi dar în care, paradoxal, căuta și frumusețea și iubirea femeilor anterioare ! Este un meșteșug al dragostei de care nici eu nu am fost străin multă vreme… După ce am petrecut câteva zile, tustrei, Traian a plecat în lumea largă și ne-am revăzut abia în toamna aceluiași an, mai precis în septembrie, joi, 11, după cum am notat în agenda pe care am găsit-o ieri, după două zile de căutare. L-a adus Silișteanu în plină ședință a cenaclului „Liviu Rebreanu”, din Pitești. În sală era și poetul Ion Bănuță, sosit de la București, argeșean de baștină, din comuna Căteasca. Venise invitat de soții scriitori Ludmila și Mihai Ghițescu. Un neisprăvit din sală, știind că Ion Bănuță era comunist ilegalist, a găsit cu cale să recite o poemă tematică, în care comuniștii îi beleau pe fasciști. Silișteanu, care fusese hărțuit de un securist, în urmă cu două-trei săptămâni, pentru a-l determina să mă încondeieze, se ridică și-l întrerupe pe patriotard recitând o poezie vitriolantă, despre băieții cu ochi albaștrii, monocolorii, cum le zicea Sile în poem. Un alt neisprăvit din sală încearcă să-l întrerupă pe amicul nostru Sile. Văzând că nu reușește, același neisprăvit iese din sală și revine după cinci minute cu patrula de miliție, aflată chiar în fața Palatului Culturii, în care își avea sediul cenaclul. Milițianul ne ordonă ferm să părăsim sala. Ochii mei se îndreaptă spre ilegalistul poet, spre Ion Bănuță, pe care-l cunoșteam prea bine, de mai bine de zece ani. Acesta era de statură mijlocie, gras și chel. Mai avea păr doar prin părți și acesta stătea zburlit, dându-i un aer de diavol cumsecade. Nevenindu-i a crede ce se petrece chiar sub ochii lui, Bănuță recită un catren, privindu-l fix și diavolește pe caraliu: „Fata mea cu păr de ceai vino iar la mine, stai! Să te-apropii, să mă mir, să mă depăn fir de fir.” Mai auzisem catrenul acesta, chiar de mai multe ori; Ion Bănuță venea des la lansările cărților argeșenilor, punea ochii pe câte o fată frumoasă, cenaclistă ori studentă, și o dădea gata cu „ștroafa” ! Cei care-l surprindeam în astfel de momente, mai mereu nu ne puteam abține și izbucneam în râs – părul fetișcanelor nu se potrivea niciodată cu părul de ceai, din catren… În vremea asta, membrii cenaclului ieșeau tiptil din sală. Câțiva, care înotam contra curentului politic oficial, aveam piepții umflați de mândrie - repurtasem o victorie. Doar eu eram pleoștit, asta pentru că fusesem convocat pentru luni, 15 septembrie, cu doar o zi în urmă, la securistul de pe platforma industrială, în care-mi reluasem locul de muncă după aproape doi ani de șomaj impus. Așa se face că nu am fost prezent la prima zi de școală a fiului meu Alexandru, care începea clasa a cincea… Mai țin minte că doar în seara aceea am stat cu Sile și Traian, la restaurantul hotelului Muntenia. Eram prea crispat pentru a mai putea petrece cu prietenii și în zilele următoare. Când erai chemat la Securitate întotdeauna aveai senzația că vei rămâne fără libertate ori că poți dispărea, pur și simplu. Va urma