Poezie
Furtuna
1 min lectură·
Mediu
Erai prinsă în vântul din visele serii, frumoaso,
Iar părul tău negru, supărat printre gânduri,
Flutura ca nebunul înspre zări, curioaso,
Demult m-ai uitat, plictisită în vechile cânturi.
Copacul tăiat renaște, înverzind rădăcina,
Te poartă în altar cu crengile-n vântul tăios,
Lastarii se'nalță strigându-ți eterna lumină
Și cresc mai departe iar focul e far luminos.
O, încă te caut, pășind stihii printre globuri,
Tacerea ți-e crezul 'nălțăt într-un zbor de turniruri,
Tu, cauți iubirea fragilă-n furtuna de vremuri,
Ești tandră ca doina pierită aievea-n fiorduri.
Dar zările-s crunte, vijelia urlătoare te strigă,
Ecouri adorm și trezesc urgisirea din noapte,
Prea des se răstoană tăcerea eternă, verigă,
Cu vorbe smulgând tragedii încolțite din șoapte.
Din rugul aprins de rostitele-i veșnice tâlcuri,
Un rai înfrunzit se zbate-n lucirea din cerul căprui,
Pe lavă din miezu-i, cu scoarța-i de muguri,
Primește savoarea prinosului cu gust de gutui.
Mă leagănă glasul în gânduri adânci și stinghere.
Ești vie-n amurguri, când caldă, când rece furtună;
Mi-ești dragă, frumoaso, cu dulcele-ți gust de femeie,
Mi-ești draga durere, purta-voi iubirea nebună!
00919
0