Aurel Petre

Viața este-o liră-n vânt Ce-i crescută din cuvânt, Muguri scriși pe vers de foi, Verde lamură din ploi, Soarele te încălzește Cu miros de flori te crește, Prin alaiuri de tăciuni Și cu spirit

Prin perdeaua timpului mătăsos te zăresc sclipitoare. În volbura nuanțele cresc simțirile anotimpurilor, Apoi, îmi cânți magia și eu îți cânt melodia, Răsărituri le alinăm cu priviri blânde Și

Vine Toamna cu parfum, coviltirile-s de scrum, vine Toamna peste chip, cu galbenul de nisip, vine Toamna cu-a ei ie de dulceață arămie, vine Toamna-n vis posac, limpezind al meu copac, cu zâmbetul

O pisică cu ochi leneși toarce pe o strună, Soarele în ascunziș visează la lună; Eros zburdă peste nori, de tine-i flămând, Vântul toacă la frunziș, zile rumegând; Toamna biciuie cărări, cu

Plutesc în vară iaduri de amiezi Și-aduc în trup eresul copt de astre, Obsesii din natură, cu farmece verzi, Ne-aruncă zeii din gânduri albastre. Adâncă-i geneza prin aer, fiebinte, Cu

Noaptea, în coroana de suspine, Umblă goală pe poteci boeme, Fumuri, unduios, colind străine, Fir de meandre rătăcite-n vreme. Vulturi deocheați au să pătrundă Sub rimelul verde, prădând

A plecat într-o zi din cord, argintiu, Iarna,-n amintirea ce-a lăsat-o-n picur, Drumul său pășește în ani ca să fiu Ramul cu noi frunze ce-n soare mă bucur. A plecat cu basmul lumilor de

Când treci la pas prin farmecul din carte, Pășești ușor pe-un gând cu fir de smirnă, Urzești sclipiri în zările abstracte, Ce-aduce muza din harul de lumină. Ascunzi o lacrimă, picând

Adio vară îmbujorată, Caldă idilă a anilor mei, Ai părăsit icoana pictată, Plecând cu bronzul anilor tăi. Sora ta galbenă, coaptă și dulce, Toamna, iubită de amintiri, Rodul și-aduce acum să se

Se naşte-o stea pe ram de iarnă, Un prunc în mijloc de gerar, Ceru-şi coboră-albastra geană Şi frunţi cuvântă-n calendar. Zăpada-n pleata ei visează, Roba străluce-n ochi de raze, Din aerul stufos

Pe apa lumii ne-am născut, Cu ploi iubind pământul, Din norii timpului crescuți, Ne poartă-n viață vântul. În visul fulgului de nea E-atât de-aproape cerul, Suspină-n tresăriri de stea, Când îi

Plouă cu lacrimi de primăvară, Se naște iubirea, renaște vioara, Pe strunele vieții strălucești iar pe cer, Din ochi mai coboară fărâme de ger. De unde-i venit, poveste de carte, De-ai ajuns

Un fulg aș fi pe mâna ta, cu fir de viață pulsând în el, să mă privești cu puritate, ca luciul florii din inel. În aer glasul să-mi respiri, să-ți fiu un zâmbet de mister, pe buze șarm

Sufletul tău mi-e cuib și mângâiere, trupul tău subțire mi-e fum de tâmâiere, părul tău mi-e val pe-ale nopții așternuturi, lin ca o plimbare împletind săruturi; chipul tău mi-e rază ce-aduce

Prin somnul iernii pasu-ți trece moale, (Nu mai dospesc zăpezi din îngerescul cer), Culorile din nouri au zborurile tale Și s-a pierdut al șoaptei fir de ger. Prin nopțile topite te arunc în

De Crăciun vom fi noi, suflet, trup, zăpezi moi; diafane priviri îmi vei da din atingeri și-n plutirea fragilă, albul zbor printre îngeri. De Crăciun vom fi foi, suflet nins într-un noi; pulsul

Vine-o boare cu miros de iarnă, nori-au puful în balsam de nea, ochii reci au început să cearnă moale,-n amintiri din strada ta. Vântul se despică-n plete albe, râvnind frunzele din

Frunză de lăstar, apus de cleștar, piscuri de granit umbra ta ți-o strig, noaptea somnu-ți cere vise de-nviere; pământul te crește și-n tine-amuțește, un soare te cheamă în verdea ta ramă; vara

E obosită frunza și cerul cade-n vale. În iarbă cresc rubine din flăcări nemiloase. S-a limpezit hotarul pe ramurile goale, Se-așterne-n părul brumei petale tămâioase. A adormit pădurea-n căința

Toamna a coborât în suflet flămândă, Ca un licăr de cer sângeriu, nestemată, Cu jarul pe glezne rubiniu-și colindă, Aducând aminitirile moi, de-altădată. Mireasa ruginei, cu coapsele-n

Noiembrie, perlă pe cerul cenușiu, treci din roșul călduț al zâmbetului de octombrie, cu frunze ce cad în vârtejuri lente din galaxiile copacilor, când trupurile lor sunt dezvelite și

Decorul toamnei se îmbracă, copacii-n musturi plâng pe ramuri, se vede-n simțuri promoroacă și aburi răstigniți pe geamuri. Îngenunchează paradisul pe jarul nopților cu stele, Și doarme viața-n

Trec zilele ca viața, picuri din bolți celestine, în verigi de decor desenează amintirea senzații, oxidate nervuri rătăcesc ofilite-n abstracții, dar o zi e un pas, e un zbor inocent în

Ochi răscoliți de soare și vânt, de lupte și patos, de fumul de toamnă; de mustul ce fierbe-n iubirea icoană, voi sunteți tăria din raze, simțământ. Din voi izvoresc enigme divine, blesteme de lut,