Aurel Lung

Mi-e greu de mine trupul, Mă plâng mereu așa, Mi-e grea de sânge vena Și dulcea-mi inima. Iar ochii mei, frumoșii, Mi-s grei de uitătură, Precum mi-e grea de vorbe Superbă a mea

Aveam, cred, unșpe ani, (Iertată-mi fie lipsa!) Când prima dată-n viață Vedeam pe viu eclipsa. Fu vuiet mare-n țară, Cum că la miez de zi Dogorâtorul soare Sub lună va pieri. Ziceau

Prilej de căinare, Căci fu nasoală treaba Când junele Smolitu S-a însurat cu baba. El se-nșelase aspru, Deși era vlăjgan, Neposedând bunica Nici sfanț nici gologan. Iară la

Era la seceriș băiatul Când sesiză mâncări în cap. Și dreapta-i se-ndreptă, deprinsă, Să scarpine rotundul cap. Crescu pe locu-acela O bubă purulentă Și-i era greață sie De buba

Prin vaste săli, de tomuri pline, Când studiam, iubind ușor, Cătând ceva să mă aline, Am întâlnit cercetător. Păr-alb, cu stoc de cărți pe masă, Văzând că mă holbez la el, S-a mâniat, crezând

În cocină de scarpini porcul Pe spate, foale, bot(sau rât), De țeseli vita-n bătătură Să-i lepezi bălegar urât, Și crupa de-i anini cu palma S-o abordezi în fel și chip, E bine gândul glonț