Atudosie Dan

În depărtarea neclintită a ambițiilor suflau brutal ispitele. Fâșiile înguste ale desfătării mi-au smuls la vreme iubirea ce vinde astăzi sărutul răsucit de

Fluturi cu aripi mari , fug din propriul meu trup , dincolo de lume , vestind la timp : clipa genezei . Se face seară . Miroase a ploaie și e toamnă . Mă aprind și mă sting în văzduhul

Pleoape închise se topesc pe cântarul nobil de ceară al materiei. …………. Golul de timp se-nfioară în mâna pământului sugrumat de veșnicia neîntoarcerii . ……………………. Spre zidul luminii ,

Străini ca o umbră pe tărmul privirilor cufundate-n așteptare , ne-am despărțit doar cu-n surâs de floare ofilită sub arșița cuvântului DOR . Voi presăra în nopțile fără lună , dorinți tarzii

Nu ești iluzia deșartă a vieții pe care ar dori-o inima mea. Ești raza de soare a dimineții ce chinuie floarea de nu mă uita. Scăldată-n lumină , pură fecioară , privești trecătorii

Sunt pe tărâmul viselor înfrânte ce dezleagă hotarele unui amurg sălbatic , ce se zbate nepunticios ca un foc încă fumegând pe planeta dorințelor adormite. Am pieptul hăituit de lupi

Tu , mă descătușezi de lumea aceasta uitată de toti în întunericul foamei și deznădejdii. Doar tu , mai poți regăsi in mine , o oază a iubirii veșnice ce supraviețuiește în

Dincolo de ochii albaștri cu nume sau fără nume ce-și privesc cu foame sălbatecă nevoia de identitate , îmi redescopăr rădăcinile plutind în universul halucinant de deasupra pământului

Doar golul din mine posomorât comprimând speranțe în hăul întunecat al visului ce va fi adevăr pe mormântul veșniciei , încremenește Post-Mortem ca un imn al neputinței de realizare stârnit

Mi-e frică să mă trezesc din coma eternă a miracolului ierbii ce străpunge coaja pământească dincolo de valoarea supremă a morții ca o chemare mirifică a eternității ce-n țipăt de pasăre

La capătul somnului , amintirile plâng ca o sentință definitivă scăldată-n culorile bietei mele ființe.