Văpaia apelor

Nucul , vârful își adapă

În a apelor durere

Ce în urma ei nu lasă

Nici un strop de mângâiere…

Nici o casă nu scăpase,

Nici o poartă în picioare…

Numai sufletele arse

De a apelor văpaie

Þipătul din altă lume,

Revenind, ecou izbise

Dezvelind doar terne urme:

Apa care le vorbise…

Și o ultimă speranță

Se deschide fața lor,

Căci e luptă disperată

Împotriva apelor.

P.S. : Nu a fost scrisă până acum, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns să descrie situația; dar nu ar trebui sa uitam : singură, apa e cea care “vorbește”, încă…