Secrete abrupte

O ploaie fără margini stă să cadă. Unde ești ?.. Am văzut de la balcon, doi porumbei dezorientați sub balustrada sticloasă... Căutau ceva ; erau atât de \" singuri împreună \" !.. Și erau identici. Plămădiți din aceeași materie care îi desparte ca ființe, și care îi apropie de singurătatea în doi... Vezi ?.. Așa e și certitudinea a tot ce însemni tu : fragilă precum o iluzie, și statornică precum o obsesie... Nu am curajul să mă apropii de umbrele morții... Sau de umbrele nopții, pentru că te afli acolo, și ești tot ce mi-a mai rămas de atunci... De acum un an... Așa că port în mine un secret, pe care mă dezagreghez continuu să-l aflu, și la gândul stării paroxiste că l-aș putea afla, chem înnebunită ploaia... Sunt zilele acelea în care doar Singurătatea e alături de mine, și mă îmbrățișează în timp ce mă închid în lacrimi... Ploaia.