Secrete abrupte

Dar nu mai pot ! E prea mult... Totul ! Mi-e așa de dor de tine, de tot ce însemni tu !... Știu, nu voi arăta la nimeni clișeele astea... Și totuși, lacrimile îmi spun mult prea distant - și mult prea sincer - că sentimentele trăite cu adevărat nu sunt clișee ( bineînțeles, pentru cine le simte... ) Unde ești ?... \" Ce-ți mai fac mâinile pline de poeme, / Tremurul lor,/ de blânde lumânări,/ Încremenindu-ți fiecare noapte ? \"... Nu..., sărutul tău e prea departe... Nu mi-l mai amintesc... Și nici îmbrățișarea ta, pe jumătate... Nu știu de ce m-ai luat de braț, în ziua aceea... Oare m-am bucurat, atunci ? Nu-mi amintesc nici când m-ai lăsat, și am început să vorbim... Azi nu te văd ; dar ți-am trimis lacrimi... Sunt sigură că au ajuns... Nici mâine nu te voi vedea ; sunt prea bolnavă ca să ies... Și iată cum am pierdut trei ore alături de tine !... Þi-am spus eu că va fi un roman al pierderii ?.. Poate, într-o zi, vei afla... Voi suferi crunt, crunt, când voi pleca... Îmi voi spăla chipul cu lacrimi, cu speranța că în ele, vei fi tu... Iar eu nu voi mai fi singură... E ciudat cum poți să fii atât de aproape de mine, iar eu, știind că nu te voi putea avea vreodată, te îndepărtez, și uit de mine, în voluptatea lacrimilor... Dar de ce spun eu toate astea ?... Tu mă iubești atât de mult...