de miezul noptii

scriu tampenii, am devenit sentimentala si pe jumatate idioata. o fi din cauza primaverii? probabil ca nu. cred ca sentimentalismul asta zacea undeva in mine, in stare latenta, si nu a fost nevoie decat de o scuturare de floare ca sa iasa la suprafata. in fiecare zi privesc aceiasi oameni in ochi si nu-mi spun nimic. m-am obisnuit asa, sa ma uit prin ei, sa nu le mai vad vietile terne, sa nu ma mai intreb care le sunt visele, gandurile cele mai ascunse. blazare? nu cred. mai degraba o regresie. ma intorc in starea de individa, fara sa fi luat cu mine nici macar o valiza din care sa iasa ca in desene animate, cate un colt de idee. de asta zic: sentimentalisme ieftine, de vanzatoare la aprozar. ma gandeam ca starea mea de pretinsa intelectuala presupune caderi mai subtile. pe naiba. asfaltul e tot acolo, si fundul meu nu are air-bag-uri. spuneam cuiva ca inca nu am intalnit marea dragoste. si? oare se moare din asta? ar trebui sa devina un scop in sine cautarea ei? si odata gasita ce naiba sa fac cu ea? cred ca as ramane paralizata cateva zile, poate luni, incapabila sa spun, sa fac ceva cu ea. e un fel de graal dupa care alearga toata lumea. si atunci care este alternativa? sa-ti iesi din minti, sa te simti singurul om normal din univers si sa-ti vezi de treaba? poate. daca nu ma loveste damblaua pana maine-poimaine probabil ca o sa-mi revin la tristetile cotidiene, atat comode, de caldute. o sa ma infasor din nou in ele ca intr-o patura groasa si o sa ies pe balcon, sa ma sperii de mine, de singuratatea care nu mai are ora fixa si de intangibilitatea unor amintiri.