Poezie
acatist
1 min lectură·
Mediu
Doamne,
m-au înconjurat lupii.
Fără astâmpăr sunt. Îmi reproșează că le-am făcut neamul de ocarâ cu poeziile mele.
Nu mușcă din mine, ci din mama, pentru că știu că o iubesc foarte mult.
Doamne,
tare nesătule sunt fiarele.
Și suflarea-mi vor s-o ia, cunună să-și facă.
Cu mare dispreț se uită la mama- ființa, în care prezentul închide printre amintiri perspectiva viitorului.
atât știa:
să spele dușumelele,
să hrănească copiii,
să măture în fiecare dimineață curtea și trotuarul din fața casei.
Doamne,
te rog,
nu o lăsa răutății colților lor!
023.697
0
invocatiile si confesiunea din poem releva o interiorizare frusta, insa, zic eu, e nevoie de un control al fanteziei, pentru a reda si in text autenticitatea de care vorbesti. de exemplu, cred ca e un surplus versul 3, faza cu reprosul si poeziile, la fel si orizontul / perspectiva, as rearanja cumva textul tocmai ca exista o interiorizare nefardata, autentica
ciau ciau
p.s. lupii / fiarele au degete?