Poezie
vrăjitorul
simfonia iubirii
1 min lectură·
Mediu
Când pașii tăi fără de întoarcere, au fost acoperiți
de
umbra norilor,
am strigat vântului:
"Hei, vântule!...Vrăjitorule!...Prinde o rază de lumină,
visul
scăldat în lacrimile dimineții, să prindă viață!"
Vântul a suflat din cimpoi: gleznele s-au ridicat ușor...
zâmbetul a înflorit.
Ai întors capul
și...
mi-ai cuprins umerii.
Când înotai în ape tulburi fără de drumuri,
am strigat vântului:
"Hei, vântule!...Vrăjitorule!...Aruncă plasa iubirii
să se prindă, asemenea peștelui auriu
și
să mi se îndeplinească o tainică dorință!"
Degetele vântului au atins ușor și ritmic tamburina:
bătând din palme, despletită, m-ai lăsat să te cuprind de mijloc
și
să dansez ca o suveică în jurul tău.
Doar el, vrăjitorul
știe
taina stelelor dim ochii tăi
și
codul secret al inimii.
002.021
0