Bătrânul

Bătrânul nu mi-a spus niciodată nimic. Tăcerea lui am luat-o atunci ca fiind singurătate. Respectând nepătrunsul, sfioasă, n-am mai insistat, dar știu că el avea Certitudinea. O ținea în buzunarul stâng, lâgă inimă. E plecat, dar acum îl întreb și nu știu de ce-mi vine să înlocuiesc cuvintele simple cu unele complicate : sacerdonțiu, metafizică, transcedental… Nici nu se uită la mine. Stă supărat, întors cu spatele, pentru că am uitat formulele eficiente. Apoi, e trist pentru că am lasat un copil însetat. Da. Pur și simplu n-am vrut să-i dau apă. Cum să-mi ierte asta bătrânul meu intransigent ?