Egyptul

Coarnele nichelate ale ghidonului de bicicletă se înfierbântaseră de la soarele bine înfipt în zenitul zilei. Împreuna cu W., am pornit de dimineață din Aswan într-o peregrinare prin sate cu nume nepronunțabile, pierdute între dune imense, dealuri golașe și morminte sacre. Eram în căutare de suveniruri, de adevărate antichități egiptene. Ne-au fost prezentate minunății de tot felul, dar, fiind pe bugete de austeritate, nu ne-am aruncat prea tare. Totuși, m-am pricopsit cu o monedă grecească cu efigia lui Alexandru Macedon, și, din bugetul pentru suveniruri, au mai rămas vreo 25 de lire egiptene, echivalentul bengos a 15 dolari. Ali, (numele i l-am aflat mai târziu) putea să aibă vreo șaizeci de ani, dacă era să mă ghidez după fața a cărei piele vălurită, ca o palmă întredeschisă, dansa într-un spectru de mimici asemănătoare cu cea a lui Stan, eroul filmelor mute. Îmbrăcat într-o gialabie care tânjea nostalgic după apă și detergent, Ali era negustor de obiecte istorice la una dintre tarabele care se înghesuiau pe aleea ce ducea la mormântul reginei Hatshepsut (regină și faraon al cărei nume a fost șters de pe inscripții de către fiul ei, faraonul Tutmose al III-lea, doar pentru că a fost femeie). La întrebarea mea dacă are ceva antichități de vânzare, Ali mă privește cu niște ochi mici, negri și neîncrezători, ascunși în fundul capului, și răspunde într-o engleză călărită de accentul arab: – Du yu min somsing genuin? Măi Ali, tu vorbești o engleză aleasă, îmi zic, și îi răspund: – Da, ceva original, așa ceva, mic, știu și eu … ceramică, monede sau vreun papirus…. – Ar yu from ze polis?, ieși întrebarea din gura în care dinții lăsau loc întunericului. – Hai, măi Ali, arăt eu ca un polițist? Pe bune, vreau ceva mic, drăguț, un suvenir din Valea Regilor. – Yu nou zat is forbidan to export anticuitiz from Egipt?, întreabă Ali cu o încruntare care ar fi putut închega instantaneu laptele în iaurt. – Știu că e interzis, măi Ali, că doar am citit panourile la aeroport, dar ceva mic, o monedă, o bucată de ceramică, ce mai găsiți voi când vă săpați grădina, n-o să fie un capăt de țară. – Stei hir, zice Ali, și mă proptește lângă o gheretă, iar el țâșnește din loc, traversând cei zece metri de nisip care separă rândurile neordonate de chioșcuri. Îl urmez totuși, să văd ce pune la cale, și-l observ cotrobăind într-o cutie de carton din care extrage un ziar ponosit în care învelise o mică vază de porțelan albastru. Þinând micuța ceramică ascunsă în palmă și cu priviri de libelule agitate țâșnind în toate direcțiile, Ali mi-o arată discret, aproape ascunzând-o într-o cută a gialabiei, tot timpul păstrându-și capul în mișcare și scanând terenul în căutare de inamici camuflați. – Faiv tauzend iars old, zice el mândru, dându-mi-o în mână. Eu, cu bugetul limitat la cele 25 de lire egiptene pentru o astfel de achiziție, îl întreb: – Și cât costă vaza asta mică de care tu spui că are cinci mii de ani? – Zis vaz iz veri old end iz ixpensiv, spune Ali, cu un aer sentențios de expert care știe că e în posesia unui lucru de valoare. – O fi vaza ta veche și, cum spui tu, e și scumpă, dar cât vrei pe ea?, scap eu printre dinți, mai degrabă din curiozitate, decât din dorința de a negocia. Ali mă scanează încă o dată, cu atenția unui îmbălsămător de cadavre, estimând rapid cât poate fura din kilogramele de ulei care i s-au pus la dispoziție să-și facă munca, și zice: – Eit handrid egipshan lira! – Măi Ali, 800 de lire sunt o groază de bani, e foarte mult, îi răspund, și închid mental portmoneul meu sfrijit, în care se lăfăiau două bancnote sărăcuțe. – Ochei, ochei. Hau maci iu uant to giv?, mă întreabă, cu aceeași atenție în priviri. – Păi, dacă mă întrebi așa direct cât vreau să-ți dau pe ea, o să fii surprins de ce-ți voi spune… Îți dau 25 de lire!!! – Tuentifaiv? Ali se uită la mine neîncrezător, cu ochii ieșiți din cap, coarne de melc în căutarea fisurii prin care s-ar fi putut strecura neînțelegerea. – Tuentifaiv no prais, zice el în sfârșit, când adevărul realității pe care o citește în ochii mei evaporă speranța neînțelegerii, schimbându-i instantaneu mimica în cea a unui ambalator de castraveți murați,într-o întreprindere de stat. – Adică cum nu-i bun prețul?, îl întreb, e o „bază de negociere”, îi spun, amintindu-mi în aceeași clipă de un banc vechi. – Ochei, ochei, todei Ali uant tu bi ior frend, so ze prais seven handrid lira. – Măi, Ali, mă măgulești că vrei să-mi fii astăzi prieten, dar și șapte sute de lire e mult. – Ochei, ochei, giv mi praiz. Bat tuentifaiv iz no prais, so giv Ali gud prais. – Hai, mă frate, cum adică 25 nu-i preț, și cum adică să-ți dau preț bun?, îi zic, simțind cum alunec delicat, dar ferm, în conul mlăștinos al unei negocieri nedorite. Þi-am oferit 25 și rămân la asta, atâta pot, și nici o liră mai mult. Ochii lui Ali se îngustează din nou, fixându-mă parcă re-evaluând procesul de îmbălsămare și posibilul ciubuc adițional, dacă ar folosi uleiuri mai ieftine și un sarcofag mai mic. – Ochei, ochei, Ali iz taierd, uants to go hom to famili so last prais iz six handrid lira. – Te cred că vrei acasă, cui îi place să stea pe afară în căldura asta, și apreciez efortul, bunăvoința ta de a reduce prețul la 600. Eu îți ofer 25, repet eu leit motivul portofelesc. – Tuentifaiv no prais, spune el aproape furios, cu un aer ambivalent, amestec de ofensă și agresivitate. – Ai hev faiv cildren, hev tu bai tu iit, fuud, so tuentifaiv no prais. – Îmi pare rău, măi Ali, că nu te pot mulțumi cu 25 de lire. Să-ți trăiască cei cinci copii cărora trebuie să le cumperi de mâncare, dar eu sunt student și n-am cum să-ți dau 600 de lire pe vaza asta. Hai s-o lăsăm moartă ... Și mă întorc spre bicicletă. Ali mă prinde de mânecă într-un gest pacificator și mă întreabă: – Uer iu cam from ? – Din ce țară vin? Din Germania, Ali, din Germania. – Jermani, ai hev mani frendz in jermani, zice el, și scoate dintr-un buzunar, până acum invizibil, un teanc de cărți de vizită de vreo doi centimetri grosime. – Ai prieteni în Germania? După cum văd teancul ăsta de cărți de vizită, ai avut ceva vizitatori pe aici! – Francfurt, Munchen, Berlin, Ali hez mani frendz, zice el, și răsfoiește mândru, prezentând dovezi. – Ai prieteni, măi Ali, îi zic, oarecum surprins de numele și pozițiile sociale ale numelor de pe cărțile de vizită. – Ochei, for jerman frend, ze prais is faivhundrid lira, spune el, cu un ton de mare favoare. – Ce să spun, măi Ali, atitudinea ta filogermană e admirabilă și scăderea de preț la 500 e grozavă, dar îmi depășește bugetul. Iți pot oferi doar 25 de lire. Ali trage aer în piept, vena de pe frunte zvâcnește amenințător, privește în dreapta, în stânga, căutând suport sau, parcă, evaluând distanța până la niște dușmani nevăzuți, și, cu un ton care nu lasă nici un dubiu asupra seriozității tranzacției, îmi zice: – Tuentifaiv no prais, tuentifaiv iz insult tu Ali. Zis vaz iz faivtauzend iars old, zis is mor zen tuetifaiv lira!!! – Scuză-mă, Ali, și n-o lua ca pe o insultă. O fi având vaza ta cinci mii de ani și ți se pare mic prețul de 25 de lire, dar atâta pot să-ți dau pe ea. Și mă proptesc de bicicletă. – Ochei, ochei, zice el, ținându-mă ferm de mânecă, jast camm, drinc tii tugheder! – Invitația la ceai n-o pot accepta, că mă așteaptă prietenul și ne și grăbim, dar, oricum, îți mulțumesc. Mă întorc și dau să încalec în șaua cu aspirații de plită încinsă. – Ochei, ochei, for jerman frend, Ali uants to giv GIFT ze vaz, zice Ali, într-o inflexiune tonală care îmi sugerează că o astfel de ofertă nu se poate refuza. – Cum adică vrei să-mi dai vaza cadou?, îl întreb de-a dreptul mirat. – Ies, ies, Ali giv ze vaz for jerman frend for forhundrid lira. – Bine mă, Ali, acuma zici că o dai gratis, și tot acum zici 400 de lire. Ori una, ori alta! – Forhundrid lira, for faiv tauzand iars old vaz, iz gift, zice el, încercând să-mi explice axioma de tip faraonic care, printr-un hierogrif verbal, echivalează 400 cu zero. Nu mai argumentez, ci îi spun: – Mă mai gândesc, poate mai trec mâine pe-aici! – Tomorou mor old, tomorou mor ixpensiv, contrează el imediat, și nu pot să nu zâmbesc la fluiditatea logicii lui de negustor. – O fi vaza ta mâine mai veche cu o zi, dar să fie și mai scumpă mi se pare ridicol, îi spun râzând. Oportunitate perfectă să mă ia din nou de mânecă și să-mi propună ceaiul ritual. Povestea mai continuă vreo douăzeci de minute, dar se sfârșește prin achiziționarea micului obiect de ceramică porțelanată cu suma de…25 de lire. După care Ali mă expediază supărat. –Ai dont uant tu sii ior feis no mor. – Bine, Ali, așa să fie. Oricum, mulțumesc pentru vază. Încălecând în șaua bicicletei, care ajunsese între timp la temperatura unui fier de călcat încins, am luat-o la pedale. W. mă întreabă dacă trăiesc cu iluzia că vaza e autentică. Îi răspund că, după depășirea graniței de 300 de lire, îndoielile au început să dilueze speranța în achiziționarea unei antichități veritabile. Oricum, ne-am amuzat copios. Peste vreo douăzeci de minute, ajungem la o altă grupare de morminte regale, la a căror intrare vedem, din nou, un număr similar de chioșcuri de lemn pline de diverse piese de ceramică, bijuterii și alte obiecte de cult. W., cu un zâmbet ușor malițios, îmi atrage atenția asupra unui obiect de ceramică aflat pe un raft mai înalt. La o cercetare mai atentă, descopăr că era absolut identic cu „antichitatea” proaspăt achiziționată, doar că era cu vreo 5 centimetri mai mare. Îi spun lui W. că în minutul următor vom afla valoarea adevărată a vazei mele „antice”. Vânzătorul, un băiat destul de tânăr, îmi dă vaza în mână ca s-o studiez mai bine. – E veche vaza asta?, întreb eu, făcând pe prostul. – No, zis is niu meid laic old, răspunde el, încercând să-mi explice, fără detalii tehnice, îmbătrânirea artificială a ceramicii cu pricina. – Și cât vrei pe vaza asta nouă care pare veche?, repet eu fraza definitorie a obiectului. Și acestui negustor ochii i se schimbă în scannere și mă laserizează de sus și până jos, evaluând valorile exterioare, vizibile. Ochelari de soare, tricou, pantaloni, pantofi de sport „Nike”, aparat de fotografiat etc. Parcă uitând de întrebarea mea, mă chestionează nonșalant: – Uer du iu cam from? Și tu vrei să știi de unde vin, îmi zic, las’ că te bag eu într-o ceață mocănească, de n-o să mă poți clasifica nici cu dicționarul traducătorului de hierogrife. – Din ... Bazaconia, răspund eu relaxat, lăsând impresia arogantă că nu voi fi surprins dacă el începe să-mi înșire „țări, orașe, munți și ape” din țara mea natală. Privirea i se defocusează ușor și parcă văd un homunculus – fantezia alchimiștilor de altădată – cum se aruncă în biblioteca virtuală a creierului, în căutarea unor date geografice relevante pentru identificarea acestei țări cu nume straniu. – Nais cantri, bâiguie în sfârșit, încercând să stabilească un picior de pod pe malul fluviului numit „Târguială”. Mai întreb o dată: – Cât vrei pe vaza cea nouă care pare veche? – Nainti lira, zice el, de data asta fără ezitare. – 90 de lire? repet eu neîncrezător. – Îți dau pe ea 5 lire. Și punând vaza pe tejghea, am încălecat pe bicicletă. Demarăm aproape în trombă, când se aude din urmă ca o rafală de mitralieră care se distanțează ușor: – Eiti! sicsti! Hei, cam bac! forti, tuenti, ten, O.K., cam, teic it for faiv! Liniște. Peste vreo două minute, W. îmi spune cu un zâmbet nițel cam răutăcios : – Deci vaza ta „antică” de cinci mii de ani valorează … 5 lire! – Da, răspund eu, prietenul Ali m-a tras în piept, vânzându-mi un ceai și o jumătate de oră din timpul lui cu 20 de lire și o vază antică ce valorează 5 lire! ... Râdem amândoi. Putea fi mai rău. Azi am mai învățat ceva. În majoritatea cazurilor, în tranzacții, prețul ni-l facem singuri.