Babylosofia

Haideți să strângem toți filosofii din lume și să-i închidem într-un turn de fildeș alb, da, alb, să râdă încă o dată de noi, ce proști suntem că nu știm nici măcar ce-i ăla fildeș. Să le dăm papirusuri și cerneluri, biblioteci întregi cu operele lor să se inspire din ele, ceva pâine și apă. Vă asigur, nu va fi o cheltuială mare de la buget, căci majoritatea o vor face pe asceții ca să ne impresioneze. O dată pe an să le ascultăm operele debordând de cuvinte cu veleități mesianice, citite de ei înșiși, cu bărbile lor care-i fac filosofi, gesticulând cu degetele deasupra capului, rotunjindu-și buzele și despicându-și limbile să scoată din gâtlejuri citate în greaca veche sau în germana clasică, iar noi, căscând, să-i aplaudăm și să le dăm cartoane colorate drept premii antume și să le arătăm locul în care, după moarte, vor avea fiecare scris numele cu litere aurite, chiar dacă nu se va găsi suficient spațiu pentru câte o statuie a fiecăruia. Foarte pricepuți în advertisingul agresiv, promoteri profesioniști ai propriilor profeții, ne vor umple (a câta oară?) viețile de absolut, dar se vede treaba că, deși o piesă bună, Apocalipsa nu se va juca secolul ăsta, iar secolul următor e relaș. Ne vom scuza apoi că, oricât de mult și-ar dori, vremurile moderne nu ne permit barbarismul de a-i prigoni pentru simplul motiv că au curajul să gândească și că trebuie să se mulțumească cu poveștile înaintașilor care au fost torturați pentru ideile lor și ai căror prozeliți le-au impus preceptele cu forța în rândul oamenilor nevinovați. Între timp, însă, apăreau mereu noi concepte, iar muritorii plecau cu drag urechea la alte și alte rețete verificate de fericire. Filosofii au fost întotdeauna demodați, ce să-i faci… Apoi se vor întoarce pentru încă un an în turnul lor, iar Sfântul Petru, pus de pază la intrare, va avea ordine clare să lase să intre pe oricine dorește, dar să-l atenționeze în prealabil că de acolo nu va mai ieși decât o dată pe an, ca să-și ia premiul care oricum i se alocă. Printr-un decret îi vom declara monumente ale naturii umane, și îi vom proteja nu pentru că ar fi pe cale de dispariție, ci pentru că majoritatea ar sfârși ca sclavi, plătind cu propria libertate realizarea visului lor de aur: o societate condusă de filosofi. Și nu am putea să nu remarcăm încă o asemănare izbitoare dintre filosofi și politicieni: mulți nechemați, toți aleși. Și astfel, Marx și Iisus, Nietzsche și Mahomed, Buddha și Lao Þî, siamezii Platon și Aristotel și oricine a îndrăznit vreodată de-a lungul timpului și de-a latul lumii să scrie ceva, orice, în care a strecurat o cât de mică șopârliță filosofică, nu vor mai prezenta nici un pericol pentru omenire. (Aici trebuie discutat separat cazul fratelui Socrate, care n-a scris nimic, dar, mă rog, conceptul „excepția confirmă regula“ este filosofic și trebuie aplicat tuturor celor asemenea lui, care, oricum, dacă tăceau, tot filosofi rămâneau.) Vor sta cu toții la un loc, invitându-se reciproc să nu atingă cercurile prețioase ale celuilalt, vor scrie împreună (vă închipuiți o carte scrisă de Lenin și Steinhardt?) și chiar dacă nu ne facem iluzii că va ieși de aici o doctrină sau o utopie comună, cel puțin își vor mai nivela diferendele. Sau, profitând de faptul ca sunt între ei și nu îi vede nimeni, se vor lua la păruială sau poate, Doamne-ferește, va curge și sânge, căci oameni sunt și ei, și abia acum vom putea experimenta dacă spiritul domină pornirile violente. În rest, se vor gospodări cum știu ei mai bine: își vor face școli postclasice și neomoderniste, vor iniția curente, fiecare va fi și mentor și discipol, iar personalitatea marcantă a perioadei va fi propriul său mentor și discipol. Și nu au decât să filozofeze zi și noapte, să-și dea cu părerea dacă e destin sau liber arbitru, să se considere trimiși pe Pământ sau la dracu’ ai nu știu cărui dumnezeu, să fie Sisifi fericiți sau osândiți, să conceapă o maieutică a monologului sau un egalitarism al supraoamenilor, să scrie postlegomene a priori, să cadă de pe culmile disperării în abisurile speranței că tonele de hârtie mâzgălite încifrat de ei ar putea naște vreodată altceva decât niște manuale hâde pentru adolescenți acneici, care, trăgând cu nesaț dintr-un chiștoc de țigară seducătoare, vor exclama euforici: „Băă, tare-i ăsta, bă!”, înainte să-și dea seama că nici unul dintre ele nu le va folosi niciodată la nimic în nici o viață. Iar pe noi să ne lase în pace, să facem ce vrem, să fim bogați și săraci, să avem plăcere atunci când dorim, să căutăm fericirea pe lumea asta, să îi numim pe cei care plâng – nefericiți, să dăm drumul la pisici în bibliotecă, să îndesăm toată literatura în sertar.