Luminițe ✨🌃

''Așa fac și eu cu tine, te-am văzut, te-am gustat mi-a plăcut, te-am luat.'' - autor anonim. I-am apreciat o fotografie mai veche, postată pe pagina lui. În seara aceea, mă gândeam ce i-aș răspunde dacă mi-ar scrie. Îmi pregăteam deja replicile în minte, îmi imaginam conversația și încercam să anticipez fiecare posibilă întorsătură. Eram convinsă că, dacă îi apreciez o fotografie veche, mesajul meu se va înțelege de la sine, dacă e băiat deștept. Un semn discret, dar suficient de clar. Un fel de a-i spune fără cuvinte: „Te-am observat.'' Poate că, până la urmă, asta fusese și testul meu. Interesant era că eu aveam impresia că știu deja mai multe despre el decât știa el despre mine. Îl observasem de la distanță, îi văzusem fotografiile, îi urmărisem prezența și adunasem, în tăcere, mici fragmente din lumea lui. Dar, din toate testele și semnele pe care le-am strecurat în povestea asta înainte ca ea să înceapă, am ajuns să fiu chiar eu cea care privea cu ochii larg deschiși. Pentru că, dincolo de câteva texte schimbate, descopeream câte lucruri aveam în comun. Câte asemănări, câte coincidențe, câte feluri de a privi lumea se întâlneau între noi, fără ca măcar să ne fi întâlnit vreodată față în față. Primul lui mesaj a venit pe 20.12.2024, la ora 12:13. Și nici măcar nu trecuserăm de un dialog de patru mesaje, că deja ajunseserăm la sarmale. Da, sarmalele! Cele pe care nu mi le-ai gustat, deși erau cele mai bune pe care le-am făcut. Cine ar fi crezut că tocmai ele aveau să-și facă loc atât de repede în conversația noastră? Că, înainte să ne cunoaștem privirile, aveam să ne apropiem prin cuvinte și printr-un subiect atât de banal, dar atât de al meu? Și apoi au venit elementele. „Stau cât de mult posibil în natură — de vină este că sunt elementul pământ.” „Elementul aer — e bine, sunt peste tot, dar nimeni nu mă vede și, în același timp, toți au nevoie de mine.” Două elemente. Două feluri de a exista. Pământul și aerul. Unul care caută liniștea naturii, stabilitatea și rădăcinile. Celălalt care se strecoară pretutindeni, nevăzut, indispensabil, imposibil de prins în palme. Și uite așa, printre replici și asemănări, am descoperit ceva ce nici măcar nu-mi trecuse prin minte. Eram si colegi de muncă. Ce ironie frumoasă a sorții! Să împarți același spațiu cu un om fără să știi că, într-o zi, o să-i cauți mesajele. Uneori, oamenii se află atât de aproape de noi, încât viața trebuie să ne aducă într-un anumit punct ca să-i putem vedea cu adevărat. Iar noi încă nici nu ne întâlniserăm. 23.12.2024, ora 18:27? La ora 18:21 ai sunat la ușa mea. În fața cutiei poștale. Primul „bună”. M-a auzit el primul. El? Nu mai știu exact ce a spus. Poate că și-a rostit numele, poate că a început cu o întrebare. Sincer, în clipa aceea, am auzit vocea lui. Și, Doamne, ce voce! Ce ton! O voce caldă, bărbătească, puternică, atât de masculină, încât parcă fiecare cuvânt avea propria lui vibrație. Nu știu dacă mi-a atras atenția prin felul în care vorbea sau prin felul în care mă făcea să mă simt ascultându-l. Știu doar că, pentru câteva clipe, am uitat să mai fiu atentă la restul lumii. Eram acolo, în fața lui, dar o parte din mine părea că plecase deja undeva departe, purtată de sunetul vocii sale. Îl auzeam, dar nu reușeam să înțeleg. Îi priveam chipul, dar parcă eram prea ocupată să înregistrez fiecare nuanță a prezenței lui. Până când m-am trezit că se uită la mine. Și că venise momentul să răspund la o întrebare. O întrebare simplă, banală, nevinovată. „Unde mergem?” Iar răspunsul meu? „La luminițe.” La luminițe! Ce copil! Dintre toate răspunsurile pe care le-aș fi putut da, dintre toate cuvintele pe care le-aș fi putut alege, eu am spus „la luminițe”. De parcă aș fi fost o fetiță care abia așteaptă să vadă orașul împodobit de Crăciun. De parcă nu aveam în față un bărbat a cărui voce îmi făcuse deja ordine în dezordinea gândurilor. Și totuși, poate că răspunsul meu a fost perfect. Pentru că am mers la târgul de Crăciun. La luminițe. În ultima zi în care mai puteam să le vedem. Ce potrivire frumoasă! Să ajungem acolo tocmai în ultima seară, când luminile urmau să se stingă, când decorurile aveau să fie strânse, când tot ceea ce făcea locul acela atât de special se pregătea să dispară până la următorul Crăciun. Poate că, fără să știm, am mers să vedem niște lumini care se stingeau, în timp ce în noi începea să se aprindă ceva. Poate că pentru ceilalți era doar un târg de Crăciun, o plimbare printre căsuțe, miros de vin fiert și lumini colorate. Pentru mine, însă, se întâmpla ceva mult mai simplu și mult mai complicat în același timp. Eram lângă un om pe care, până atunci, îl cunoscusem doar din câteva mesaje. Un om a cărui voce îmi rămăsese în urechi, ale cărui cuvinte îmi stârniseră curiozitatea și a cărui prezență începea să capete o greutate pe care nu știam încă s-o numesc. Nu știam ce avea să urmeze. Nu știam dacă aveam să ne mai scriem, dacă aveam să ne mai întâlnim sau dacă totul urma să rămână doar o amintire frumoasă de decembrie. Știam doar că era ultima seară a luminițelor. Și că, dintre toate luminile de acolo, una singură îmi atrăgea atenția fără să fie atârnată de vreun brad. Era omul de lângă mine. Omul pe care nu știam încă să-l ascult fără să-mi pierd gândurile. Omul care, fără să facă nimic spectaculos, reușise să transforme o simplă întâlnire într-un moment pe care aveam să-l păstrez mult timp în suflet. Iar eu venisem doar la luminițe. ... Îi simt căldura corpului. Se apropie… și mai mult… până când suntem, practic, lipiți unul de celălalt. Începe să mă mângâie pe par si pe mâini. îmi place cum își plimbă mâna peste mâna mea, peste pielea mea. Phhh…ce catifelat e! Oare simte și el ceea ce simt eu? Până la urmă, e doar o îmbrățișare lipicioasă și câteva mângâieri. Și uite așa, de la câteva mângâieri dumnezeiești, m-am trezit cu el deasupra mea, pe canapea, prinsă între picioarele lui. Mamaa, ajutor! Ce bine arată! Se apropie cu buzele. Mi le caută pe ale mele. Îmi pierd mințile! Îmi întorc obrazul, dar el nu renunță la apropiere. Mă mângâie și mă sărută pe gât. Sărutul ăla pe gât! Nu, nu, nu… Mi-a crescut pulsul! O fi de la vinul fiert? A fost doar un pahar de vin. Nu poate fi de la vin. E de la parfumul lui, de la atingerea lui. E de la rușinea mea, de la lipsa mea de experiență în astfel de momente, de la toate gândurile care se bat cap în cap în mintea mea. Îmi întorc din nou capul. N-am nicio șansă împotriva propriei curiozități. El se apropie iar, iar eu nu mai știu dacă fug sau dacă, în secret, aștept să mă ajungă din urmă. Și atunci se întâmplă. Mi-a furat un sărut pe buze. Oh, Dumnezeule, ce gust! Ce buze calde, zemoase și moi! Mi se pare mie sau e tare pofticios? Cam știe ce face cu gura lui. Are felul acela de a săruta de parcă vrea să descopere un întreg univers și nu se mulțumește cu prima stea. Dar nu cu mine! Nu fi încăpățânată, așa cum ești de obicei. Îți place! Și da… mă sărută în continuare. Nu se oprește. M-a aprins. Simt cum toate apărările mele se topesc una câte una. Îmi pierd șirul gândurilor, iar rațiunea începe să vorbească din ce în ce mai încet. Îl vreau! Dar stai puțin… Nu sunt eu. Nu pot fi eu cea care gândește toate lucrurile astea. Și totuși, sunt eu. Eu, cu toate simțurile mele trezite brusc. Eu, cu toate întrebările mele. Eu, care încerc să mă conving că ar trebui să mă opresc, în timp ce fiecare sărut îmi șoptește să mai rămân puțin. M-a sedus. Îl vreau mai mult. Și îmi place. Doamne, cât îmi place! Dar stai… Ce impresie o să-i las? N-are de unde să știe că eu nu sunt așa. Că, de obicei, nu mă arunc cu capul înainte, că analizez, că mă gândesc, că-mi pun o mie de întrebări înainte să fac un singur pas. Oare ce-o să creadă? „Ieri i-am scris, azi ne întâlnim și, după un vin fiert. Nu sunt vinovată pentru faptul că mă atrage. Dacă i se aprinde imaginația doar privindu-mă, chiar și în puloverul meu alb, plin de puf, nu înseamnă că l-am provocat cu ceva. În afară de faptul că pare foarte flămând, nu-mi pot explica nimic. Foame? Păi, mi-a făcut și mie poftă… Aș vrea să-l simt! Îi aranjez puloverul negru, trăgându-l în jos, spre pantaloni, iar el îmi spune că nu se da jos așa. Le are la el. Le are pe toate cuvintele! Știe exact ce să spună și cum să mă facă să uit ce voiam să spun eu. Da, m-a hipnotizat puțin. Repet: NU E DE LA VIN! Dar nu, nu cu mine… Și ghici ce face? Își dat singur puloverul jos. SALVEAZĂ-MĂ! Ce corp! Ce piept! Ce brațe! Ajutor, mi-am pierdut mințile! Vreau să-l ating. Și, deodată, îmi amintesc de brațul lui stâng. De brațul de care m-am agățat prin mulțimea de oameni de la târgul de Crăciun. Atunci am simțit ceva. Nu știu ce anume, dar a fost suficient cât să-mi pornească imaginația și să mă facă să-mi închipui, fără să vreau, întreaga hartă a corpului său. Calmează-te! E doar un braț. Un braț frumos, masculin, tatuat, pe care l-ai văzut de atâtea ori în videoclipurile lui si in poze, dar pe care acum îl ai în fața ochilor. Și totuși… Cum să fii atât de masculin? Atât de sigur pe tine, atât de dominant în felul în care te miști și atât de apetisant? Corpul lui o să mă omoare. Oh, da… te rog, fă-o! Aloo? Stai! Chiar vreau! Îmi plimb mâinile peste corpul lui și, Doamne, ce senzație divină! Tremur. Mi s-a uscat toată gura. Parcă mi-a fugit toată saliva în alt univers, iar eu am rămas aici, cu palmele pe pielea lui și cu mintea complet absentă. L-aș săruta din toate unghiurile, l-aș descoperi toată noaptea, l-aș devora cu privirea și cu toate simțurile mele. Vreau să-l sfâșii de dorință. Sau, mai degrabă, o să mă sfâșie el pe mine… El încă mai are maieul și blugii pe el. Dintr-odată mi-a dat jos toate apărările. Mă trage spre el. Mă strânge la piept. Mă sărută fierbinte, pasional, cu o poftă flămândă. Mă mângâie, iar eu mă las cuprinsă de senzația aceea pe care nu știu cum s-o descriu. Ce bine se simte! Atât de bine, încât încep să mă întreb cum am putut trăi până acum fără să știu că o simplă atingere poate să-ți răstoarne toate gândurile. Gata. La mângâierile astea deja m-am topit.. Dar de ce nu mi-a spus nimeni că poate fi atât de hipnotizant? Mâinile lui… Atingerile lui… Săruturile acelea înfometate… Respir greu și trag brusc aer în piept. Mă uit la el. Arată ca un păcat plăcut. Nu, mai rău. Ca un păcat delicios, din acela despre care știi că o să-ți rămână în minte mult după ce ai plecat de lângă el. Dar stai! Și dacă mâine nu-mi mai scrie? Dacă asta e tot planul? O noapte și gata? Cine pe cine folosește aici, eu pe el sau el pe mine? Se vede că nu e la prima experiență. Felul în care mă citește, felul în care pare să-mi ghicească următoarea mișcare, felul în care știe când să se apropie și când să mă lase să-mi doresc mai mult… Iar eu? Eu sunt rămasă mult, mult în urmă. Nu știu ce să fac, ce să spun, unde să-mi pun mâinile și nici cum să-mi liniștesc gândurile. Uneori, singurul lucru pe care îl poți face este să te oprești din a analiza fiecare secundă și să asculți ceea ce simți cu adevărat. Și totuși, dacă mâine nu-mi mai scrie? Nici nu știe ce pierde pentru tot restul vieții lui! Tdaa! Pierderea lui! Aș fi vrut eu să pot spune asta cu atâta siguranță… Dar adevărul e că, în adâncul sufletului, mă gândesc la cu totul altceva: „Dacă nu-mi mai scrie, eu când o să mai prind un asemenea bărbat în mâinile mele?” Așa că, până una-alta, vreau să mă bucur de el. De masculinitatea lui, de căldura lui, de felul în care mă face să mă simt femeie fără să-mi ceară să demonstrez nimic. Vreau să-l savurez cu toate simțurile mele, să-mi permit să fiu acolo, în clipa aceea, fără să-mi stric prezentul cu frica unui posibil mâine. Și, cine știe? Dacă îmi scrie mâine, poate o să-i arăt și ce fel de fată sunt eu în viața de zi cu zi. Poate că mai există o mică speranță să-mi scrie și mâine. Poate că, dincolo de atracția asta nebună, există loc și pentru o poveste. Poate că nu sunt doar o noapte frumoasă. Dar până mâine… Până mâine mai e mult și, în același timp, prea puțin. Prea puțin timp pentru toate gândurile mele și prea mult timp pentru a lăsa noaptea asta începută să se termine înainte să-i fi descoperit toate nuanțele. Am un bărbat lipit de corpul meu, în patul lui. Un bărbat care mă dorește. Iar eu, care am venit aici cu mintea plină de întrebări și cu inima pregătită să se apere, mă trezesc dorindu-mi să mai rămân puțin în lumea lui. Aici nu mai vreau să calculez fiecare gest, fiecare privire, fiecare posibilă consecință. Vreau să simt. Să mă las sedusă de clipă, nu de promisiuni. Să descopăr ce se întâmplă atunci când nu mai încerc să controlez fiecare emoție. Pentru că, în noaptea asta, nu m-a cucerit doar el. M-a cucerit și femeia care am devenit lângă el: cea care tremură, care râde în gând, care se rușinează, care își pune o mie de întrebări și care, în ciuda tuturor fricilor, încă își dorește să fie atinsă de viață. L-am savurat. L-am simțit. L-am descoperit prin toate simțurile mele, de la cele mai tandre până la cele mai intense, de la emoția timidă a primei atingeri până la dorința care mi-a răvășit întreaga ființă. Și poate că mâine va fi doar un nume pe ecranul telefonului meu. Poate că nu-mi va scrie. Poate că va rămâne doar un străin care, pentru câteva ore, mi-a făcut inima să bată altfel. Dar în seara asta… În seara asta, el este aici. Iar eu sunt aici. Și pentru prima dată după mult timp, nu vreau să mă întreb cum se termină povestea. Vreau doar să simt cum începe.