Înainte de ieri. - Te-am avut doar doua veri

Ultima zi cu tine. Ultima zi de vară. Ultima noastră zi de vară împreună, la lac, așa cum ne știm noi. Cu o zi înainte să se împlinească un an de la toată nebunia aceea care ne-a schimbat viețile. Un an de la începutul a tot ceea ce s-a distrus. Un an de la haosul care ne-a mai ținut puțin împreună, de la întâmplările care ne-au chinuit sufletele și de la povestea care, fără să știm, avea să ne schimbe pentru totdeauna. Și totuși, am lăsat-o neîmplinită. Iar eu, în ultima noastră zi de vară, mă bucuram de tine ca și cum timpul nu ne-ar fi putut atinge vreodată. Am trăit ziua aceea ca și cum nu am fi știut ce fusese ieri și nici ce avea să ne aducă ziua de mâine. Ne-am purtat ca și cum mâine ar fi existat doar pentru a ne mai oferi o zi împreună. Ca și cum vara nu s-ar fi terminat. Ca și cum noi nu am fi avut un sfârșit. Îmi auzi vocea spunând dulce și încet, șoptind, în timp ce mă uitam adânc în ochii tăi: „Da? După mergem la lac?” După un mic dejun, în bătaie de joc, așa cum ne răsfățam noi. „Vom face fix 7 kilometri pe lângă lac.” „Nu, sunt prea puțini.” „Mai avem 4 kilometri până la mașină.” „Nu, sunt prea mulți.” Ultima mea zi de vară cu tine. Frumoasă, așa cum fuseseră aproape toate zilele de la începutul nostru. Și, pentru câteva ore, a fost ca și cum cineva ar fi derulat în fața ochilor mei un film cu întreaga noastră relație. Amintirile noastre, fericirea noastră, toate momentele acelea în care viața părea simplă și noi păream de neînvins. Energia noastră în mașină. Tu dai geamurile jos, eu, în haine de vară. Îmi atragi atenția asupra oglinzii dintre noi, în care se reflectă apusul fierbinte al soarelui din spatele nostru. Mă uit în oglindă și simt că privesc într-o viață paralelă. Un apus de soare aprins, portocaliu, cu roșu și o tentă de mov, în flăcări arzătoare, căruia aproape că îi simțeai temperatura. Un desen ireal, plin de culoare, atât de aproape de noi. În față, totul părea rece, iar eu m-am întors, privind peste umărul stâng, în spate, ca să văd căldura cu ochii mei. Eu savuram acel peisaj, încercând să-l surprind și să rămân acolo. Tu, privind spre mine, ai dat drumul la radio. Pe fundal a început melodia lui Adele – „Rolling in the Deep”, iar eu am început instinctiv să cânt. Tu m-ai privit și ai dat volumul puțin mai tare. Iar eu, fără să-mi dau seama, mă întorceam în timp. În clasa a VIII-a. La prima dată când am cântat melodia aceea. Îmi amintesc emoția și rușinea, felul în care repetam versurile până le învățasem pe de rost. Eram în trupa școlii, o trupă simplă, formată din doi membri, construită doar din tobe și vocea mea la microfon. Aveam să cânt în fața colegilor, a părinților și a profesorilor mei. Era prima mea melodie cântată în fața unui public. Pe atunci, melodia mi se părea interesantă pentru tobe, nu neapărat bună pentru voce. Îmi plăcea să o cânt. Îi cunoșteam versurile atât de bine, încât ajunsesem să le rostesc aproape fără să mă gândesc. Le cântasem de nenumărate ori, poate chiar mai des decât mă gândisem vreodată la tabla înmulțirii. Și totuși, în toți anii aceia, versurile nu fuseseră niciodată despre mine. Sau cel puțin așa crezusem. Le cântasem cu sânge, cu putere, cu toată energia pe care o poate avea un copil care simte muzica înainte să înțeleagă viața. Le cântasem de parcă eu le-aș fi scris. De parcă fiecare cuvânt ar fi ieșit din propriul meu suflet. Dar nu le trăisem. Nu până în ziua aceea. Nu până în ultima mea zi de vară cu tine. Mergeam cu mașina, cu geamurile deschise, cu muzica răsunând și cu soarele coborând încet în spatele nostru. Ne întorceam acasă după o după-amiază de duminică petrecută la lac. O zi obișnuită, cel puțin în aparență. Una dintre acele zile pe care nu le fotografiezi neapărat, pentru că ai impresia că vei mai avea sute la fel. A început melodia. Și am cântat. Ca de fiecare dată. Numai că, de data aceasta, ceva s-a schimbat. Pentru o secundă, m-am uitat la tine. Tu te uitai la mine cu un zâmbet larg, așa cum te uiți mereu când mă asculți vorbind sau povestind ceva. Chiar dacă nu ești atent la ceea ce spun, tu savurezi felul meu de a fi. Și, în acea fracțiune de timp, ceva s-a rupt în mine fără să se audă niciun zgomot. Am simțit versurile. Nu doar le-am auzit. Nu doar le-am cântat. Le-am simțit pe pielea mea, în pieptul meu, în fiecare loc din sufletul meu în care se ascundea povestea noastră. A fost un șoc. M-am uitat în oglinda din dreapta, căutând apusul. De parcă aș fi văzut pentru prima dată ceva ce avusesem dintotdeauna în fața ochilor. De parcă cineva ar fi aprins lumina într-o încăpere în care trăisem ani întregi pe întuneric. Toate cuvintele pe care le cântasem în copilărie au prins, dintr-odată, un alt înțeles. Fiecare vers a devenit o amintire. Fiecare notă, o emoție. Fiecare cuvânt, o bucată din mine. Și atunci am înțeles ceva ce nici măcar nu știam că aveam de înțeles. Poate că melodia aceea nu fusese niciodată doar o melodie pentru mine. Poate că, fără să știu, o cântasem ani întregi pentru ziua aceea. Pentru drumul acela spre casă. Pentru apusul acela de soare. Pentru ultima mea zi de vară cu tine. Poate că fetița din clasa a VIII-a cântase niște versuri pe care femeia de astăzi avea să le înțeleagă abia atunci când va iubi cu adevărat. Abia atunci când va avea ceva de pierdut. Abia atunci când va descoperi că unele cântece nu vorbesc despre iubire până în ziua în care iubirea devine o rană. Nu era prima oară când cântam „Rolling in the Deep”. Era însă prima oară când înțelegeam ce cânt. Prima oară când nu mai puteam separa muzica de propria mea viață. Prima oară când versurile nu mai aparțineau unei melodii, ci poveștii mele. Nouă. Și ce ironie crudă… Să înveți un cântec în copilărie, să-l porți cu tine ani întregi, să-l cânți de zeci, poate de sute de ori, fără să-i cunoști cu adevărat sensul, pentru ca într-o zi să-l asculți lângă omul pe care îl iubești și să înțelegi că, undeva, printre acele cuvinte, se ascundea chiar sfârșitul vostru. În timp ce eu cântam, vara se stingea în spatele nostru. Iar noi ne îndreptam spre casă, fără să știm că, poate, o parte din noi nu mai avea să se întoarcă niciodată acolo unde fusese. Nu știu dacă a fost o coincidență. Nu știu dacă viața are felul ei de a ne pregăti pentru lucrurile pe care nu suntem încă în stare să le înțelegem. Nu știu dacă unele melodii ne așteaptă ani întregi, ascunse în amintirile noastre, până când apare cineva care le dă, în sfârșit, un sens. Dar știu că, în ziua aceea, am simțit că versurile acelea mă așteptaseră pe mine. Că fuseseră acolo înaintea ta, înaintea noastră, înainte să știu ce înseamnă să iubești un om până când simpla lui prezență îți poate schimba întreaga lume. Și poate că asta doare cel mai mult. Nu faptul că o relație se poate termina. Nu faptul că o vară poate deveni amintire. Ci faptul că, uneori, cele mai frumoase momente ale noastre poartă în ele o tristețe pe care încă nu o putem recunoaște. În ziua aceea, chiar în acel moment, eu nu știam încă că îmi luam rămas-bun. Eu doar cântam. Zâmbeam. Mă uitam la tine. Și eram fericită. Fericită în felul acela în care ești atunci când nu te gândești la mâine, pentru că tot ceea ce îți dorești se află deja lângă tine. Dacă aș fi știut că aceea era ultima noastră zi de vară împreună, poate aș fi privit apusul mai mult. Poate aș fi ținut mâna ta mai strâns. Poate aș fi memorat fiecare detaliu: felul în care conduceai, lumina care îți atingea chipul, aerul cald care intra pe geam, felul în care mă priveai când cântam. Părul meu dansând în vânt. Poate aș fi încercat să opresc timpul. Dar poate că tocmai asta ar fi distrus frumusețea acelei zile. Pentru că am trăit-o fără să știu că era ultima. Am iubit-o fără să știu că avea să doară. Am cântat fără să știu că, peste timp, melodia aceea avea să mă întoarcă exact în locul în care fericirea și pierderea s-au întâlnit pentru prima dată. Ultima zi de vară. Ultima zi de vară cu tine. O zi în care soarele apunea, iar eu credeam că se termină doar o după-amiază. O zi în care cântam despre o durere pe care încă nu o trăisem pe deplin. O zi în care trecutul meu de copil s-a întâlnit cu prezentul meu de femeie și mi-a șoptit, printr-o melodie, ceva ce aveam să înțeleg abia mai târziu. Poate că acea melodie m-a pregătit ani întregi pentru tine. Sau poate că m-a pregătit, fără să știu, pentru ziua în care aveam să învăț cum se simte să pierzi ceva ce ai iubit din tot sufletul. Nu știu. Știu doar că, dintre toate cântecele pe care le-am cântat vreodată, tocmai acesta a ales să-mi vorbească în ultima mea zi de vară cu tine. Și de atunci, când aud primele acorduri, nu mai aud doar vocea lui Adele. Aud motorul mașinii. Aud vântul intrând pe geamurile deschise. Văd apusul. Văd lacul. Te văd pe tine, privind spre mine. Și mă văd pe mine, cântând fericită, fără să știu că trăiesc o amintire chiar în timp ce ea se naște. Poate că vara aceea s-a terminat. Poate că povestea noastră a rămas neîmplinită. Dar, undeva, în cântecul acela, noi încă mergem cu mașina spre casă. Soarele încă apune în spatele nostru. Tu încă te uiți la mine. Eu încă îți cânt. Și, pentru câteva minute, timpul nu ne mai poate lua nimic. Pentru că unele iubiri nu se termină atunci când oamenii se despart. Unele rămân în melodii, în drumuri, în apusuri și în lucruri atât de mici, încât nimeni altcineva nu le-ar înțelege. Iar uneori, cea mai mare durere nu este să pierzi omul pe care l-ai iubit. Ci să descoperi că, în timp ce trăiai cele mai frumoase clipe alături de el, viața îți oferea deja ultimele amintiri pe care urma să le păstrezi. Și poate că acesta a fost adevăratul sens al cântecului: nu să-mi spună că te voi pierde, ci să mă învețe, cu ani înainte să te întâlnesc, cum sună o inimă care încă iubește atunci când începe să se frângă. 6,99 km. 01:16:56. Avem dreptate amândoi. „The scars of your love remind me of us They keep me thinking that we almost had it all. We could've had it all. It all, it all, it all. But you played it to the beat.” „Throw your soul through every open door, Count your blessings to find what you look for, Turn my sorrow into treasured gold.” „You had my heart inside of your hand.” O fată fericită îți va aduce aminte de ziua asta, de ziua ei specială...