Te vreau pictat la peretele rece

Da, încă vreau să iau lecții de la cel mai renumit pictor în viață, doar ca să învăț să-ți pictez trupul sculptat până în cele mai mici detalii. Să aștern vreodată pe pânză imaginile pe care le-am capturat cu ochii mei. Să transform în artă tot ceea ce privirea mea a adorat în tăcere. Acel trup care îmi răpește respirația și-mi poartă mintea în cele mai murdare fantezii. Fantezii care ar face tot ce le stă în putință să te atingă, să te satisfacă, să te răsfețe, să te guste. Să te descopere milimetru cu milimetru, ca și cum ai fi o operă de artă pe care nicio mână nu a îndrăznit s-o atingă până acum. Adrenalina îmi inundă venele. Pupilele mi se dilată, iar irisul îți caută chipul. Ochii mei nu clipesc când te privesc. Am devenit dependentă de mirosul tău, de dorința atingerii tale, de doza nelimitată de energie pe care mi-o infuzează zâmbetul tău. E ceva în tine care mă dezarmează, mă tulbură și mă face să-mi doresc să uit de toate regulile. Te vreau. Te vreau să mă apeși de peretele rece, în timp ce noi ardem ca lava. Să mă tragi spre tine și să mă îndepărtezi doar cât să-mi faci dorul și mai greu de suportat. Îmi place gustul degetelor tale plimbate pe corpul meu, felul în care mă descoperi fără hartă și felul în care mă faci să mă arcuiesc de parcă trupul meu ar înțelege o limbă pe care mintea încă încearcă s-o traducă. Îmi place cât de bine te simt. Cum mă faci să mă îndoi, să uit, să mă pierd. Ce simțuri nebune, ce imagini în doi, ce extaz intre noi. Te vreau. Te vreau să te răpesc din lumea ta, să te dezbrac nu doar cu privirea, ci și de toate gândurile care te țin. Vreau să mă folosesc de corpul tău în cele mai colorate momente. Vreau să-ți smulg hainele de pe trup, să te am în fața mea și să descopăr, în fiecare gest, în fiecare tresărire, în fiecare respirație, o nouă nuanță. Vreau să transform clipele noastre în cele mai păcătoase tablouri, în opere pe care niciun muzeu nu le-ar putea expune, fiindcă prea mult din ele ar aparține numai nouă. Vreau să te pictez. Cu degetele mele pline de culoare, pe pieptul tău. Cu o culoare incoloră, invizibilă pentru lume, dar imposibil de spălat din amintirea ta. Să-ți colorez coastele și să pornesc pe drumul venelor tale, să urmez albastrul lor ca pe niște râuri ascunse sub piele. Să-mi imaginez că fiecare drum mă duce mai aproape de tine, până când ajung la pulsul tău. Acolo unde viața bate în tine și unde aș vrea să-mi las, pentru o clipă, amprenta. Vreau să-ți las o tentă de galben în palmele mâinilor, să-ți cuprind încheietura și să-ți simt pulsul sub degetele mele. Să-mi imaginez că pot ține timpul pe loc doar atingându-te. Apoi, cu un albastru închis, vreau să cobor până la tălpile picioarelor tale. Și tocmai când vei uita că, de obicei, te gâdili, voi începe cu o umbră de mov, pornind de la alunița aceea mică de pe talpă, despre care nici măcar nu știai că există. O pată minusculă, un secret pe care nici tu nu-l cunoșteai, dar pe care eu l-aș fi descoperit. Fiindcă asta vreau să fac cu tine: să descopăr ceea ce nici tu nu ai observat vreodată. Să găsesc detalii pe care lumea le-ar trece cu vederea. Să te cunosc dincolo de ceea ce arăți, până când fiecare centimetru al tău ar deveni o poveste pe care numai eu aș ști s-o citesc. Pe spinarea ta, ți-aș picta un râu de roșu aprins. Un râu care ar curge de-a lungul coloanei, ca o dâră de foc, ca o semnătură lăsată de o pasiune care nu știe să se exprime în culori cuminți. Te-aș picta pe întuneric, în mii de combinații de culori, cu perdelele date la o parte și lumina lunii strecurându-se printre noi. Aș amesteca umbrele cu argintul lunii, aș lăsa albastrul să se piardă în violet, iar roșul să se ascundă în negru. Aș picta fără pensule, fără schițe, fără reguli. Doar cu degetele, cu privirea și cu toată nerăbdarea pe care am strâns-o în mine. Te-aș picta până când noaptea ar uita să mai treacă. Până când liniștea ar deveni martorul nostru, iar luna singurul spectator al unei opere care nu s-ar repeta niciodată în aceeași formă. Și dimineața… Dimineața, în lumina palidă a zilei, când ceața s-ar risipi încet de la fereastră, lumea n-ar vedea nimic din toate acestea. Doar cearșaful pe podea boțit. Nicio urmă de culoare. Nicio pensulă uitată. Nicio pânză agățată de perete. Doar un cearșaf alb și două trupuri care ar ști că, în noaptea aceea, au fost cea mai frumoasă operă de artă. Fiindcă unele tablouri nu se expun. Unele nu se semnează. Unele nu se vând și nu se păstrează în rame. Unele se pictează pe piele, se ascund în respirație și se imprimă atât de adânc în memorie, încât nici timpul nu mai știe cum să le șteargă. Iar pe tine… Pe tine nu vreau doar să te pictez. Vreau să devii tabloul pe care să nu termin niciodată de pictat.