Ancuța Mihaela Georgia

dimineață de vară uleioasă intră ca o știre peste negura patului cromatica locului se descompune până ce rămân două umbre a mea a ta și-apoi ne aducem aminte cum ne cheamă...

ființa ta rotunjită de-alungul brațului... agresiv și tăcut ești o cădere în semn iar eu, de-alungul tău, îmi prelungesc credința-n vindecare.

atâtea trepte ale păcatului am urcat încât au început să-mi hohotescă picioarele și în ele sa-mi descopăr stigmatele sugrumate de încheieturi. Devine familiar universul acesta în care

așteaptă să treacă viața și apoi moartea scenariile și sufocările resentimentele și împreunarea mâinilor îndemnurile și visele rănile și interogațiile mila și răstălmăcirile iubirile și

în fiecare zi ți-e rușie de atâta oboseală adunată și amărât în tăcerile minții faci cel de pe urmă efort să te regăsești semnezi sentințe știind că nu le poți ispăși te-ai născut în amurg așa

cântec despre ziua care cade senzație de nisip usturător mai fin ca ultimul gând faci bilanțul clipelor de tăcere zâmbet șerpuind pe gura obosită amintirea femeii iubite sau nu aer

poți să vii la mine găsești în suflet metal putezit mă rogi să te las la marginea lui crezi că ar putea suda tot felul de circuite... se va vorbi de acest legământ așa cum ziua își leagă trup de

fără vindecare te trezești camera îți simte dezmorțirea și dimineața vine brusc îți bâlbâie noua zi și împotriva ta te ridici oasele-s roase de agățarea pe orice amărât de vis spui că te

mână îngălbenită de țigară de miere și de rugăciune de foc așteptare păpădie de lacrima nucii sparte de frământatul aluatului nedospit din care îți fabrici o altă iubire un alt refugiu în

mi-am adus aminte că libertatea și-a arătat colții tu și eu zbuciumându-ne mereu trecutul și depănând ca doi ologi pagini din istoria trupului...

cu frigul acesta și cu mâinile tale calde cu răsuflul ce se-nalță până la atingere trăim numai visul desprins din oboseală și iar sorbit de sărutul final e în mine urma unui gest

femei singure ascunse de ceara lepădată într-o seară umplute de adâncul fals femeile-s pândite de fântâni acolo unde stă păcatul de-a iubi și de-a înșela în sânge și-n beții și fără liniște

firului de drum pe care învățăm să strigăm firului de propoziții pe care le cerem ofrandă firului de atingere uitată când ne părăsim firului de fum când blestemăm frunza firului de lumină când ne

până și ploaia făcuse riduri la ușile în care băteam era un refuz sau o așteptare... de dincolo de gratii mi-am auzit numele și-atâta teamă de dezgropare mă adunase încât am început să scriu

ca să înțelegi ce e cu fericirea, zidește-te în harul tău mâlos,îndărătnic,sublim,nedeslușit... toarnă punți între tine și ceilalți, biciuiește-ți pereții și măruntaiele, umilește-te în ciobul