Merit eu?

Din ochi îți curg mărgăritare. Și ești atât de frumos, dragul meu... al meu, al viselor mele și al dorințelor mele. Te privesc uimită pentru că, niciodată nu am văzut un bărbat care plânge de prea multă fericire. Mereu am asociat plânsul cu suferința. M-am înșelat, însă... Mi se pare că ai coborât dintr-o poveste deoarece nu-mi puteam închipui că mai există, pe această lume, asemenea oameni. Ori, poate tu ești singurul rămas? Ești o piatră rară, neșlefuită, dar a cărei lumină fumegă, undeva... în interior și-ți tulbură gândirea. Te amețește fumul verde, ca ochii unei fecioare îngropată acolo, lângă biserica din piatră. Eu știu că nu poți și nu vrei să vorbești, însă gândurile tale zgârie întrebările nerostite. Ai implorat și ai obosit așteptând. Þi-ai scuturat aripile - liniște și pace în sufletul meu. Ai cerut o viață de om ca să-ți potolești arsura dorului, dar n-ai avut habar că iubirea poate fi nemuritoare. Ai lăsat, în gest de ultim abandon, acolo sus, pe altar, trupul tău strălucitor și nemurirea ta. Îngerul meu! Îngerul meu, te rog, nu mai plânge! Merit eu?