ANCA MARGARETA COSTACHE

E furtună cu nori grei, cu tunet, cu trăsnet, dar și curcubeu în viața mea perfectă! Ne iubim și culeg încet rouă pe obrajii mei vii... Cireșele amare își fac loc printre cele dulci, dar leg soarele

Tăcerea aceasta dintre noi e un urlet al trupului, reminiscențele sângelui cald. Gândurile albastre blochează ușor incandescența, doar că și albastrul acela pulsează în haina grea a firii. În

Toamna îmi tot arată că trupul se învechește, că așchiile se tot adună, că nu pot decât să urlu tăcut, în ritmul ploii, neputințele mele... Mă lupt cu frica de când mă știu și parcă mintea

Plouă. Dansez în ploaie... Apoi vii tu și te prefaci că vrei să îmi ții o umbrelă. Dansul ploii e defect sub umbrelă și nu am timp să te repar pe tine, cel care ai umbrela... Dacă mâine va fi

Iarna aceasta grea pentru tine o simt și eu, durerea ta, redeschide cartea aceea în care am ascuns rănile copilăriei. Știu că mă iubiți și văd cum primăvara pândește tăcută printre liniile de

Parcă ieri ne țineam de mână în pădure, demonii cântau atunci la chitară, steluțe negre ne luminau calea. Zilele acelea gri, prietene, mi-au servit drept ancoră mulți ani. Lumina ta, de atunci,

Totul e atât de frumos și parcă nu m-am bucurat destul... Culorile pământului mi se agață de suflet, aș vrea ca timpul meu să încremenească aici, printre frunzele multicolore, durerea mea

Durerea mea e în carnea ta, e în pereții pe care îi respiri, e în singurătatea trăirilor... E în copilăria verde, plină de spini, de uitare a chipului pământiu, de frământări și de

capcana cu miros de flori e ascunsă în grădină, te duci cu sufletul, să prinzi fluturi și te trezești neputiincios, paralizat, în caniculă. prietenia cerului cere bir e secetă acolo, la

Dacă voi putea vreodată să fiu eu, oare mă voi recunoaște? PLumbul tău e templul tău... Tu-l transformi în fluturi, Fluturii îi înalți către cer, Alergi după ei să-i prinzi, lași și pe alții să

fiecare soare apus e un sfarșit, o lumânare care s-a consumat și peste care s-a așternut întunericul.

Acum douăzeci de ani am recunoscut sentimentul de a fi iubit. Ca un munte, fără picioare, cu dor de ducă a rămas. Nu am putut șterge, cu iarbă verde, dragostea din buzunar. M-am infectat cu căldura

Când lumina împacă apusul cu o sărutare atunci ma-nclin ploii și simt setea pământului. Plâng și eu atunci, de bucurie, că pot simți focul, de tristețe, pentru că sunt un munte de scrum.

Balanța trupului se înclină deseori către neiertare... Năluci când gri, când verzi apar și dispar în zilele noastre. Versuri virusate diluează culorile sufletului și zâmbetul din

Gândul acesta, că mă reîntorc la condei mă transformă într-o umbră fără vârstă. Dorul de cuvânt se rostogolește în câmpia uscată, parcă învelitoarea aceasta nu-mi mai aparține... Eu sunt

Acum câțiva ani aveam cenușă în ochi, mă plimbam în deșert și căutam înțelegere, nu apă... Nu îmi era sete, dar aș fi înghițit tot nisipul firbinte. Trupul meu căuta soarele, să-l vindece, să-i

Mă agăț de tine mamă, de iubirea rostogolită... Stelele azvârlite de tine luminează cămașa albastră. Semăn ecuații, printre cuvinte negăsite. Spăl cu lacrimi, trupul recompus. Inima mea, arsă de

Valuri gălăgioase îmi inundă gândurile. Corpul acesta, care nu este al meu, îmi provoacă atâta frustrare... Mă ascund din nou în amintiri, vreau să îmbătrânesc copilul fericit, să îl

Câteodată mi se face dor de soarele cu lumină verde, de răsăritul de acolo, din oglinzile casei părintești. Mi se face dor de primavara care îmi curgea prin vene și mi se revărsa pe

Copila cu soare în unghii, cu părul sărat și păsări în suflet dansează cu vântul în cireșul amar. Cerșește iubire, ca fiecare fir de praf. Copila cu pietre ascuțite, cu vorbe nespuse și trupul