Anca Bejan

Din locul în care îngerii au uitat să-și mai întindă aripile să mai mângâie cu degetele lor de lumină fragilitatea harpei șoptindu-i să-ngâne cânturi măiastre stau contemplând la un punct

Camuflat după ziduri orbite de atâtea săgeți otrăvite ce sfâșie diafana mătase a maladei sfere telurice un suflet perforat, de emoții privat pândește un strop de lumină care în ceruri a rămas

Cu mii de-ntrebări ce mi se perindă prin cotloanele minții privesc imprecis granița dintre teluric și lumea divină. Norii cu vapori de argint căptușesc poarta spre stele doar soarele le-mbibă

În piele am impregnată cerneala strămoșilor mei care cu mâna lor fermă au pus câte o piatră în fundamentul edificiului meu. Sunt o colecție de gene cu multă migală pictată de un măreț Dumnezeu de la

Când cerul își deschide porțile sculptate-n nori spre violetul înflăcărat al constelațiilor dându-le frâu liber să-și arunce văpăile pe acest tărâm înspăimântat de o caustică clepsidră marea

Culorile lumii îmi clocotesc prin vine cu atâta fervoare și dor de cunoaștere, încât cea mai infimă celulă din uzina corpului își născocește perfecțiunea pentru a-mi găsi răspuns la vătămătoarea

Voalul nemărginit al dimineții cade suav peste perfecțiunea Mamei Naturi. noaptea își fură treptat mărgăritarele împrăștiate pe brațele crude de iarbă. soarele își arată creștetul ca un sfânt cu un

Soarele împrăștie mănunchiuri de aur în suflet și-n minte și-n întreaga viață, captivă în carcasa rigidă de carne și oase și pânze însângerate țesute de „mama păianjen”. Gândul la iluminare ne

Cine sunt eu în spatele chipului ce îl etalez zi de zi, îndatoririlor perfide care cerșesc să fie-ndeplinite? Cine ești tu, cel din reversul măștilor expuse și problemelor sinuoase ce nemilos îți

Visul frugal mi-a străfulgerat ființa- scopul este reamintirea condiției. Un infinitezimal fragment dintr-o lume uitată demult, în care mi-am experimentat povața. El poate somnul să mi-l

Când iubirea nu-i suficientă pentru a umple lacuna din tine, te zbați ca o larvă într-un compact cocon de mătase. Degeaba tu zbieri încât glasul îți răgușește, căci sunetul se-absoarbe în fibra ce

Atâtea de ce-uri îmi interpelează ființa, privind sensul vieții, eterul, credința, în actualul moment lămuritoare mi-e doar știința. Multe indicii a unei vieți de apoi, a înțelepciunii ce în

Născută din vaști nori de gaz și fire de praf împrăștiate în nemărginitul bătrân Univers cunoaște drept unic părinte colapsul... Și-n lipsa dușmănosului timp ea totuși urmează firescul etapele