Ana-Maria Mateescu

Aseară am văzut ceea ce nu voi putea fi vreodată. S-au stins luminile în aceeași manieră în care se sting toate. Am ingerat acele pilule care mă ajută să dorm Și mi-am făcut loc cu buricul

Aerul cald începe a se retracta din încăperea în care ne aflăm amândoi, Iar lucrurile spuse zac la granița delimitată de fumul țigării ce palpează punctele cardinale ale durerii, Și totul, dar

Lucrurile frumoase au început să se ofilească, Să fărâmițeze în monosilabe confuze, Ultimele introspecții, ultimii pași, Ultimele răsuflări ale ultimelor clipe De sinceritate absolută față de

Este dimineață și tu știi Cum mă încrunt și cum Îmi fracturez minuțios gândurile Și le strâng puternic în pumni, Așteptând ca pleoapele să mi se închidă Ca două obloane grele, Al căror

Nu mai există momentul de pudoare Care să lege ziua, noaptea, Și pe mine, de mine însămi. Toată tăcerea de care am fugit, Și datorită căreia am zgâriat Însuși aerul respirat În timpul unor

A ieșit la iveală raționalul în cele din urmă; Am învățat că timpul este insuficient, fad și dureros, Precum o conștiință întinată Pentru a-l putea folosi spre a remedia greșelile. Totul curge,

Þi-am căutat îndelung privirea, ușor pronunțată, Printre umbrele voalate ale nopții, Dar ți-am întâlnit răsuflarea punctată pe alocuri De o resemnare ce curgea în silabisiri tiptile, Lipsite de

Am scos ultima fărâmă De răutate din adâncuri Și am supus-o unui îndelungat Proces de indiferență, Crezând că astfel, Voi putea curge lin, În pași tiptili, Spre o fereastră prin care Pătrunde

Ne dizolvăm pe noi înșine În aburi de crepuscul delirant. Se sparg în noi în frânturi De sticlă , Culorile vieții, Ale morții premature. Se fixează în interior Gânduri nebănuite, Pline însă