ana andone

Îmi place disdedimineața ochilor tăi felul în care răsare acolo ziua și tăcerea și cuvântul... și iubesc mai ales ploile din ei căci totdeauna se termină în curcubee să alunec apoi pe fâșia

În mine, În afară de mine, Aceeași esență. Nasc Și renasc Femeie! Ziua și noaptea, Raiul și iadul, Altar pentru tine, Iubire.

lumina rămâne grea în forme până și sfera își înfige colțul din când în când îmblânzitorii de vise dau lecții de zbor cuvintelor în aripile frânte lumina rămâne grea

Tu nu mi-ai spus ,,ridică-te și mergi!\" Doar ,,bună dimineața! \" Și-au început să-mi crească frunze în plete. M-am amintit pădure dupa atâta iarnă. Și stau muguri gata să crape.

În drumul tău spre tine mi-am câștigat cu plânsu-mi pe cerul conștiinței tale micuța mea coroană, neuitarea... Eu mi-am plătit deja iubirea toată cu un fir.

Am obosit, ți-am spus în timp ce de sub pleoapa stângă îmi curgea un fluture alb, semn că venise timpul să dorm pentru că numai în somn visezi o nouă lume în locul celei vechi pe care o

câmpia -i fără margini calul verde aleargă nebun fără țintă sub copitele lui crește iarba în inima mea

s-a mirat lumina și a ars topită în trupuri s-a căutat apoi în mine în tine în noi și-n ei și contemplarea asta trebuia să fie viața de n-ar fi fost lupta a mea cu tine pentru un colț de

aici nimic nu mai mișcă doar din când în când câte o lacrimă rotundă ca o picătură chinezească greșește drumul și cade spre interior arzând

Mi-a plâns azi-noapte cerul și dis-de-dimineață se-mpodobise câmpu-n șiraguri de mărgele pe iarba ca o ață.

Te-am pierdut în adâncul unei priviri în care se rătăcise tot griul cerului prevestind furtuna. Nu plâng. E doar o perlă rotunjind un fir de nisip ce rănea adâncul unei priviri.

Când se oprește-n loc tumultul lumii Și noaptea trece-n drumul ei precis Și fluturii adorm pe raza lunii, Iar sufletu-mi surâde unui vis, Strunind din bici un aprig meteor, Îmi împlinesc în somn

În seara asta am dezbrăcat un gând sfios în pielea goală. Purta cam multe cuvinte pline de șireturi și danteluțe. Mi s-a împotrivit o vreme, apoi s-a risipit în lumină cuvânt cu cuvânt...

Era atât de gol În adânc de mine; Doar umbra unui țipăt De pasăre rănită Și amintirea ultimei Zvâcniri de aripă În timp ce cădeam... Era în atât de adânc Încât am putut deschide O

Tu nu erai Manole, dar vorbele tale au fost pietre. Eu eram Ana și acum sunt un zid. Fă-ți tăcerea să răsune a clopot Măcar așa vom putea spune că avem între noi o mănăstire.

Și nu-i decât O banală poveste de iubire, Pământul Primind vântul solar. Eu însămi Pot scrie iubirea-mi Pe cerul polar Într-o nouă auroră boreală. Vezi,aștept Dovezi de simțire, Mesajul tău

Ce-mi place soarele de toamna risipit pe frunze aurii...imi aduce aminte de o senzatie din copilaria mea... Incerc sa-mi amintesc copilaria...nu reusesc!N-am reusit niciodata. Copilaria mea

Am umărul stâng mai drept decât dreptul, Cu toate că duc aceeași povară. Și fruntea înaltă de vise mi-e plină Și viața anostă începe să doară. Mi-e trupu-nsemnat de normale

Cioburi de iris prinse în gene, fâșii de lumină și mister, oglinda lumii se sparge în vitraliile ochilor mei.

Nu știu de ce mi-am amintit acum această întâmplare...era iarna,in preajma sărbă torilor...eram la Romană ,mergeam spre sala de qigong... Lume multă,seară,frig,tarabe pline cu obiecte ce se

curgeai prin mine și-am crezut că ești sângele meu uneori alunecai lin prin vene și-atunci inima mea se oprea mirată de atâta liniste alteori curgeai repede ca râul de munte și toate

Nebun de gri Coboară cerul Peste pleoapele mele. Sub tâmple Caleidoscop De forme gând Și o furnică rătăcită Imi tot măsoară Degetele picioarelor. Jucaușă Nu-mi dă pace O veveriță.