Amalia Rîpea

și gata mamă iubitule acum sunt locul de întâlnire al mai multor populații de bărbați și femei părți dar nu jumătăți ca o mașină defectă de tocat de țesut de cusut împletesc apele și le

nu contează unde începe deșertul imaginez linii drepte în navigarea ta dintr-un punct spre altul îmi umplu buzunarele cu pietre semiprețioase răstorn demachiant în părți egale pe fiece

demachiant lapte cald pentru suflet răcit să-i spăl rănile apele de oglindiri care fac valuri degeaba valuri furioase îndrăgostite amare din care din nimic mă alcătuiesc doar apele

ay ay mai strânge-mă în cântecul care fuge care mă strânge apasă-mă cu toată puterea și greutatea cu fuga ta care îmi flutură drumurile la gât ține-mi strâns cortul pe umeri pe șale din

cu tot orașul tras peste trup să simt altfel altceva fără trup cu tot trupul să adun eu tot trupul simțirii uitării dorinței și să nu te mai pot pierde să pot chiar să nici nu exiști.

după ce facem dragoste epuizat îți dezbraci sufletul de carne și oase iar eu mă întorc pe una din fețe închid ochii să pot broda pe el ca pe un goblen fără margini o balenă roșie care se

întorc degetele înăuntru unul câte unul ca scrierea din palmă scriu acum și nu din vârful degetelor sunt toată întoarsă în palmă împotriva mea mă urmărește gândul ăsta imagine răzgâiată pe

ești o ființă luminoasă îmi spunea din ușa băii urmărind fardurile care îmi acopereau treptat rana fața îmbătrânind în ușa băii și-a deschis sufletul apoi găurindu-l l-a acoperit cu

nu ești tu ritmul nu sunt eu muzica dar o muzică este un ritm se strânge un ritual se imprimă și fără noi gândește-te ce păcat că lipsim.

am parcurs atâta ploaie și m-am întors îmbibată ca un adăpost pentru tine gata să citesc timpul în toate întunecimile acum nimic nu e mai bine alcătuit și mai așezat ca universul meu plin de