Obiectele nu-mi mai zâmbesc
căldura compusă…
Albastrul se închide
dintr-o privire rătăcită,
Numărătoare de scârțâituri
era banca goală.
iluzia rece din
scoica uriașă
m-a învins.
curgea
în mare grabă
crude picături de sânge
coboară în chiuveta străină
respirația se strânge vâlvoi
pentru o clipa
absoarbe neprevăzutul
pe marmura rece a șemineului
în colțul din dreapta
se
Asfalt cu morți.
Sângele pulsa de-atunci în trecători,
piesa dansează obscen în camera 11.
Pătrund nocturn lumina aprinsă,
același mers cu tocuri înfipte-n culoar
îmi trece gândul prin
nu există pauze de respirat
m-au găsit zidurile
să le urc în pas lipicios de melc
vreau o sticlă cu apă de ploaie
să închid
semaforul străzii care atârnă de cer
o puzderie de cutii
deci pot să fac tot ce vreau cu mine?
să mă rotesc de una singura
mă cresc în ploaie cu gura deschisă
până la soare
mincinoaso te urci pe fantezii acum!
nu ai stare fato
„stai degeaba vezi ce
Ghid ascuns după morminte,
strălucește întunericul
peste cadavrele muribunde!
Am văzut alb-negru
vizorul color al telespectatorului.
Se închide scena,
rămân culisele de impresie.
A murit
Mintea mea e plina,
sigilii de avertizare:
„produse în plus”.
Anihilare de demult
cu marile interioare micșorate,
la bursa de trecere
a zilelor de octombrie
în marja de eroare
a
Ca un soare lucind a zăpadă
urmele nespuse vorbesc.
Ascund sub pleoape întunericul
pe care-l zgârii cu ochii,
plini de-un albastru pierdut.
S-a dus dincolo de ieri
Lunea cu amurgul din
Eram într-un acvariu de cristal
când nu știam,
nici acum nu vreau să știu,
că apă-mi era umanitatea,
că visurile curgeau cu sens unic.
Eram suverana propriei minți.
Sunt în dezacord cu