Alina Mihai

\"Adrian Costea este un mare artist. Cât de mare, nu sunt calificat s-o afirm, pentru că nu sunt decât un consumator de artă, un privitor mai bine zis. Pot să am intuiții, trăiri intense în fața unei creații plastice, chiar unele previziuni corecte, însă o părere a mea nu are, în spațiul public, valoarea unui calificativ.\"

ați început acest articol cu o contradicție. \"artist\" și \"mare\" sunt calificative. pe care le puneți, deci, ca să declarați imediat că \"nu au valoare de calificativ\". ba au. au prin însăși valoarea lor gramaticală, independent de voința vorbitorului.
nu cred că ar trebui să ne ferim de epitete.
dacă nu suntem o voce reunoscută într-un anume domeniu, nu înseamnă că nu avem dreptul la propriile opinii. din care lumea poate să facă ce doreste. se vor confirma sau nu, cred ca putin contează, atata vreme cât am fost doar sinceri, nu pupincuriști.

ca cititor, nu mă satisface reproducerea unei scrisori în care expeditorul e liber să răspundă la ce întrebări dorește (pe modelul eu centrez, eu dau cu capul), în care nu e pus în situații excepționale, în care e ferit de pericolul unei întrebări spontane și încuietoare.

mărturisesc, de asemnea, că mă intrigă epitetele absolute pe care le folosiți ... \"uluitor\", \"incomensurabil\", \"frizează irealitatea\", \"extraterestru\". vorbim totuși de o ființă umană din care faceți un \"monstru sacru\" aducând ca argument o scrisoare în care nu e vorba despre artă.

mi-ar fi plăcut să citesc un interviu. mi-ar fi plăcut să văd imagini cu opera maestrului pe care îl venerați. aș fi vrut să aflu ceva despre crezul său artistic.
nu îmi puneți, în schimb, la dispoziție, decât fotografia artistului alături de o lucrare de oarecare inspiație brâncușiană, în care simbolul divin al cerului e surclasat, cu un strigăt de luptă, de cel falic.
realizate de adrian costea,pe net, nu am găsit decât reproduceri sau interpretări ale operelor lui brâncuși.
vedeți, nu trebuie să fii un specialist ca să tragi o concluzie din ce vezi.
mie uneia mi-ați transmis exact opusul a ce-ați fi, cu singuranță, dorit.

cu onestitate,

pare că ai folosit celebra procedură de scriere suprarealistă - noircir du papier.
doar că ești singurul colaborator.
mi-au plăcut sonoritățile.
la mesaj, însă, nu am ajuns.
tind să cred că intenția auctorială a fost chiar să evite sensul.

Văd o dimineață de brumar, încețoșată și grea, o grădină părăsită plină de frunze, un gard de fier forjat pe jumătate ruginit. frunzele-s unde, cititorului i-a intrat umezeală în oase dar nu se lasă dus. casa aceea cu ochii scoși tocmai povestește ceva. și-n peisajul acesta o perdea albă flutură la mezanin și-un trandafir roșu străpunge retina, însăngerând cerul la orizont în timp ce poarta se deschide împinsă de dumnezeu știe cine, hârâind înspăimântător.
\"cugurițele\" ăla nu-mi sună bine și nu-i găsesc locul în peisaj.
înțeleg însă de ce ai diminutizat.

...mulțumesc pentru acest feed-back. e interesant să văd cum același lucru le place unora și-i derajează pe alții, cam în aceeași măsură.
mi-am ales un ID vechi și mă bucur că l-ai asociat cu mine.
încă privesc acest loc cu răceală, dar, dacă e o greșeală să judeci omul după straie, e cu siguranță greșit să judeci site-ul după aparențe.
eu cam asta am făcut și trebuie să îndrept eroarea.
altfel, habar n-aveam că-ți place ce scriu. de fapt, mă mir că-i place cuiva.

te-am citit cu atenție, dar puțin te-am înțeles.
mă bucur că ceva ți-a plăcut. exact ce vroiam să scot din text când mi-a dat prin cap să-l perii nițel.
așa că în loc să perii, o să recitesc ce mi-ai scris.

ai înțeles destul cât să nu trec textul ăsta la \"ratate\".
sunt două voci ale aceleiași femei, între două evenimente care au transformat-o definitiv.
dar am înțeles perfect ce ai zis.

nu schimba nimic din formula de adresare, mulțumirile sunt cât se poate de oneste.

Poezia nu rău construită, are atâtea lacrimi cât să nu se transforme în bocet, e bine condusă până la ultimul vers.
Aici ezit, la \"inima lui înfrântă mereu\",fiindcă nu mi se pare o imagine frumoasă pentru un tată și, mai ales, nu e una pe care s-o povestească un copil. chiar dacă ajuns la maturitate. e o receptare subiectivă, recunosc...
și-ar mai fi ceva. te-ai gândit că titlul spune deja totul?

în mod normal și eu simt cratima. nu știu să răspund la ... de ce nu am folosit-o și de data asta.
și da, sunt pentru ambiguitate, pentru amestecul visului cu realitatea, pentru rătăcirea habăucă pe drumurile neumblate ale ființei umane. dar apreciez și mai mult coerența celui care transmite aceasta.
e posibil să fi ratat, am senzația că te apropii mult cu degetul de rană, habar nu am cât.
finalul ar putea fi ratat și el fiindcă am renunțat la o parte din mesaj taman la final.
e o anume indecență în durere pe care o detest și pe care o ocolesc atât cât pot.

îți fain mulțumesc pentru reciprocitate dar te rog, în același timp, să nu te simți niciodată obligat să-mi întorci vizitele.
ah! și apreciez că nu-mi vorbești cu \"dumneavostră\".:)

am detectat o mare sensibilitate in acest tex. nu e rău, frumusețea anumitor imagini e de-a dreptul dureroasă, prin forța metaforelor asociate. semnalez aici, o mică parte din ele: \"picioarele mi s-au lipit de podea, propriul trup mi-e străin, de parcă aș fi doar suflet\", \"vocea ei stoarsă de chinurile bolii\", \"Toate sunt moarte, sunt de nevorbit acum.\"
dar! cu forța asta de expresie pe care o ai, nu trebuie să te pui! vreau să spun că, dacă o lași să se dezvolte cu deplinele ei puteri, vocea personajului s-ar ascunde în spatele vocii auctoriale atunci când acest lucru trebuie evitat.
ici și colo, deci, se aude autorul mai mult decât personajul lui, de care acesta nu reusește tot timpul să se elibereze.
am remarcat o serie de stângăcii, la nivelul formei și spicuiesc:
- cerul se întunecă de ploaie: expresia este \"a ploaie\", deși admit că nu e o eroare, nici măcar de logică.
- \"Poate cauza să fie felul bizar în care ai găsit de cuviință să-mi răspunzi,\" : o topică lejer greoaie (\"să fie din cauza modului bizar ...\")
- \"Așa cred, nu-mi mai amintesc nici eu, doar culorile.\" - ca mai sus (\"așa cred, îmi amintesc doar culorile.\")
- pletele pleșuve: capul poate fi pleșuv (egal \"chel\")
- \"inimaginabilă iluzie\" - dacă e iluzie, e imaginabilă. altfel, nu ar fi iluzie. asta se întâmplă din pricina polisemantismuluii lui \"inimaginabil\", care înseamnă deopotrivă \"extraordinar\" și \"de neconceput\".
dar singurul lucru pe care îl pot cu adevărat reproșa acestui text se află aici: \"știi bine că sunt înainte de toate o victimă a impulsurilor\", în ultimele rânduri.
autorul a oglindit, creionat, caracterizat indirect o personalitate melancolică.
nu știu dacă intenția autorului a fost să sublinieze cât de puține lucruri știa despre sine femeia a cărei voce se aude aici, e o posibilitate pe care nu o exclud. dar dacă nu e așa, iată un punct nevralgic al eșafodajului: nu poți povesti atât de multe despre tine, ca să dovedești la final că nu știi nimic, decât dacă asta a fost dorinta, de la început.
aleg frumusețea evocărilor, incontestabilă: \"Luminile caselor nu s-au stins în acea noapte.\" și îi propun autorului să dea mai multă libertate personajelor, să nu adaste prea mult în descrierea cadrului natural să sugereze cât mai mult și să numească doar atunci când i se pare musai.
eu n-aș numi deloc.:)

are tot ce-i trebuie. definiția, declicul,zâmbetul din final.
fie mai deschis el, zâmbetul,fie mai stercurat printre dinți.
îl felicit din suflet pe autor pentru reușită și-l invidiez cu aceeași măsură.

găsesc o oarecare ... dedublare aici, un soi de scrimă cu tine însuți. cu multe eschive. când ale tale, când tot ale tale.

\"deși îmi place să cred că sunt un super erou,
fac ce face toată lumea nimic în plus.\"

începutul vine cu ironia lui să stârnească zâmbete și amintiri în cheie nostalgică. îți spui că te așteaptă iar o poezie despre timp, despre mecanismele neștiute ale memoriei și-ți înăbuși un căscat.
restul, versurile astea adică,
\"mama mi-a arătat cum să nu mai plâng
și s-o privesc în ochi de câte ori am ceva de ascuns.
m-a învățat să merg la budă. bătaia în ușă, cum să intru fără să o trântesc,
poziția și cum să nu atrag atenția la ceea ce urmează.
trasul apei, spălatul pe mâini cu degetele întrepătrunse 2-3 minute\"
par balast, simpli saci de nisip, întru echilibru. dar tocmai am pronunțat cuvântul magic, asta-mi alertează simțurile. simt că dacă nu urmează CEVA, las dracului poezia și mă duc la plajă.
\"important e să am controlul.\"
asta e cheia și, simultan, colana vertebrală a animalului pe care urmează să-l dezgrop de-aici.
mă bucur ca un arheolog dupa 20 de ani de scotocit cu dalta în deșert(ce faină dublă semnificație are deșertul ăsta...)și merg mai departe.
alte coaste:
\"și înainte să mă șterg
să scutur bine mâinile deasupra chiuvetei.
dar pe atunci aveam un corp perfect,\"

ne învață toată lumea câte ceva, ajungem obsedați de control, până când controlul ne pune căpăstru.

\"la pe atunci\" textul se frânge din nou, glasul care-a rostit primele versuri preia controlul pentru a sublinia absurdul din acesta. nimeni nu-l are, iar dacă-l are, cu atât mai rău, fiindcă-n \"dichotomia\" asta nu omul e călărețul.

evident, nu-i vorba de cum te speli pe mâini, despre cum ridici capacul de la budă, despre cum ai grijă, cuminte, să nu-ți pui coatele pe masă și dejtul în nas.
evident, \"mă șterg de tricou\" e mai mult decât o frondă. e refuzul de-a te conforma unei lumi în care te-ai trezit, deodată, robot.
e strigătul interior al unui spirit care s-a trezit ca să conștientizeze că s-a trezit degeaba.
absurdul deșteptării e evident deja iar finalul poeziei îl subliniază, scurt: touché.
dar nu mai știi al cui e glasul.
și nici nu mai contează.