Poezie
Desculta
1 min lectură·
Mediu
nici nu vreau să îmi mai pun șosetele tristeții
am purtat toată iarna asta lungă
sloiuri în venele violete
pe care le port
așa
ca pe o dovadă a faptului că mai sunt în viață
ha ha
nici bocancii grei nu mă lasă să uit gheața asta
care leagă pieptul meu de un alt piept
nu știu al cui
poate al unui Dumnezeu devenit palpabil
de când îl tot strig de după ușa cu cheie albastră
atâtea cuvinte sparte pe gresia asta rece
cum ies urletele din străinul acesta pe care
l-am iubit cu toată pielea
am întins-o peste el
șal de mătase peste un trup nepotrivit
acum venele mele îmi reproșează
tristețea care le îneacă
bocancii,șosetele nu alungă
frigul ăsta pe care mi-l dăruiești
în fiecare buchet
de singurătate în doi
nu mai pun șosetele tristeții
calc cu talpa nou-născută
peste privirea ta
și uit
și uit
016.356
0
"atâtea cuvinte sparte pe gresia asta rece
cum ies urletele din străinul acesta pe care
l-am iubit cu toată pielea
am întins-o peste el
șal de mătase peste un trup nepotrivit"
un ton senzual care îi sta bine,poeta e prea secreta,are un potential care ne poate surprinde...daca se va descatusa dintr-o anumita timiditate ori pudoare