Pseudo-metapoetică

Ia și tu niște stropi căzuți din cascada asta de cuvinte, poate o bucată de rouă; construiește un discurs dichisit, dacă pui o ghirlandă la gâtul formei, miezul chiar nu contează. Cuvântul e sămânță divină; nu-l pot risipi la talcioc. Mai bine cuvinte puține, în inima omului să-și găsească un loc. Uite ce frumos! Mai adaugi o stea, un fir aurit, un fluture colorat,un curcubeu, o umbră de emoție, un tuș de iubire, un pic de bucurie; curat, luminos, decorat prețios. Hai, are să iasă o maramă frumoasă, numai bună de-o purtat poezia-mireasă. Astfel de sfaturi nu ascult; vreau să expun cuvântul nud, să fac din el un templu sacru, nu doar un cuget simulacru, să fie viu și să rodească, în minți, în inimi să-nflorească, să dea noi sensuri și să crească, misterul lumii s-adâncească. Iar poezia cea aleasă o vreau vestală, nu mireasă. Crezi că mințile sunt dispuse să cearnă straturi suprapuse, să facă puzzle-uri și-apoi să rătăcească-n labirint greoi? Fii serios! E de prisos. Mai bine ia de-aici o rimă, pune-o la coadă, ca să prindă, să sune lin și cristalin. Ar fi sublim! Poate voi pune și o rimă, dar nu să sune când se plimbă tot gudurând și dând din coadă cățeii lumii prin ogradă, ci ca să cânte-un cântec care să tulbure, să înfioare, să-nalțe sfera plutitoare. Hai, nu mai fi așa de aspru; nu vrem să ne legăm la cap, să înnodăm, să căutăm un sens ascuns, greu de pătruns. Ei bine, dacă vreți așa, nu vă bazați pe pana mea, căci nu-mi voi irosi cerneala brodându-i miresei năframa.