cum se iubește ceașca de ceai

univers al claustrării, obscur al plecării amânate, de ce nu, frământare a unei speranțe nemărturisite; totul sub un unghi (perspectivă) la limita internului și a alternului.

cu plăcerea lecturii,

mulțumind c-o întrebare
ce-ți mai rămâne după ce înmormântezi ceva?

răspunzând cu o mulțumire: prin locurile în care am copilărit eu, oamenii spun cam așa: când nu ți-a mai rămas nimeni de înmormântat, înseamnă că ai trăit destul...

pierderile sunt întotdeauna ireparabile, dar și \"trestia\" asta denumită om (sisif pre numele lui de domnișoară) multe greutăți poate să ducă (de unde și \"nu-i da omului cât poate...\"); în definitiv, soluția este inevitabil una bivalentă: te oprești sau mergi mai departe.

poți să duci mergând mai departe
asta e ideea
când pierzi ceva afli multe
cât de sărac cât de bogat ai fost
până la urmă
cât ai fost
și ce

Mereu iți rămâne de înmormantat ceva, chiar și atunci când ai senzația că ultima oara te-ai înmormântat pe tine însăți. \"adâncul casei ăsteia\" e ceva ce aș schimba.

Alice, \"omul ăsta\" va privi întotdeauna în urmă, va plânge și va râde mai mult decât restul, va trăi mai mult, va muri ănaintea tuturor.. omul ăsta te citește. :)

veronica
s-ar putea să fie așa
de schimbat nu schimb nimic

Dan

mulțumesc omului ăstuia

Îmi place ca nu schimbi nimic, zau! E mai bine cum știi tu!

unele ies altele dispar înainte de a fi spuse
simt și știu unde nu scot nu pun nu șterg

e bine că mă aprobi