Poezie
Începuturi fine
1 min lectură·
Mediu
Abia acum observăm că
nu ne ținem de mână.
Testele nucleare sunt de
domeniul trecutului,
privighetorile nu mai sunt la
modă și fabricile se prefac în
muzee decoltate.
Și atunci de ce să ne mai ținem
de mână?
Niciun glonț nu se îndreaptă spre
noi, nu se vede nicio cometă nebună
pe cerul ăsta fără haz și istorie.
Dar noi cine suntem? Sau mai exact,
de ce ne punem întrebări atât de tâmpite
când știm că existența este ceva atât
de banal și chiar demodat?
Sau poate asta credem doar noi?
Atunci să lăsăm evenimentele să
curgă la câțiva metri de noi, pentru a
le admira, elucida, jigni și lapida în
același timp.
Viitorul va fi o plastilină permanentă,
o vitrină în care vom vedea cum aleargă
obsesiile și nălucile noastre unele după
altele,
un imperiu care e condus doar prin vise
și fuge prin istorie fără nicio
religie oficială.
Iar noi nici nu vom observa când ne vom lua
de mână. Asta dacă mâinile noastre
sunt chiar reale!
00912
0