Poezie
Averea mobilă a plictiselii
2 min lectură·
Mediu
Aşteptăm să se încheie odată ploaia asta,
mai este puţin şi vom crede că s-a născut
odată cu noi.
Unii deja încep să se îmbogăţească pe seama ei,
suntem ultimii care poate că nu ştiu cum
se transformă cu silă graţioasă apa în parale.
Este timp să aruncăm în băltoacele din
faţa noastră tot Evul ăsta Mediu care s-a
încăpăţânat să se întindă până la
creierele noastre,
este timp să-l curăţăm cu dichis
de toate războaiele care l-au minţit
că planeta asta va fi veşnic
reutilizabilă.
Oricum, vom rămâne în braţe cu o
parte din ce n-am iubit niciodată
cu adevărat,
rugându-ne de ploaie să se transforme
într-o expoziţie obosită şi sinceră în
care fiecare să-şi azvârlă
fructele fiecărui căscat ce iese
eroic din el,
expoziţie care se va preface la
rândul său într-un tomberon umplut
până la refuz cu urmările timpului nostru
liber.
Desigur, şi tomberonul ăsta deloc sau
foarte comic va dispărea odată şi odată
din peisajul fără sunet,
confiscat fără ură de plictiseala care se
tot furişează din noi pentru a naşte cel
mai mare nor din istoria meteorologică a
handicapurilor noastre deloc comice.
Iar noi nu vom şti ce ploaie va mai ieşi
şi din norul acela!
00966
0