Poezie
Răspuns în pas de dans
2 min lectură·
Mediu
Da, recunosc, știi doar că nu sunt
omul
pentru care Venus e locuită sau
infinitul n-ar exista.
Dar ce puteam face? M-am
deplasat către tine în ritm rapid,
fără nicio rușine față de legile naturii,
sfidate oricum de uniunea noastră
în regim de mister public de două
parale, care produce mai mult
bârfă decât săruturi.
Tu mâncai ceva dulce și secolul XXI
trecea fără ceva deosebit; războaiele
țineau câteva nanosecunde, care se
prefăceau în spațiu fără planete și se
pierdeau
pe nesimțite în părul tău de culoarea
portocalei.
Tratatele de pace nu se semnau, ci
erau injectate în buzele tale, pentru a
fi rostite în Groapa Marianelor și pe
Everest, ca să se întâlnească în
craniul meu și să se răspândească
la fiecare bolovan sau muritor.
Te-am salutat, m-ai salutat și am
plecat. Altceva nimic, dar repet, ce
puteam face? Universul nu se
creează în fiecare zi și, dacă
Doamne ferește s-ar întâmpla asta,
Marile puteri ar trebui să declanșeze
singurul război nuclear din istoria
lumii, care ar fi și ultimul, iar stelele
și-ar conduce întreaga materie spre
centru, auto-distrugându-se și
umplând întreg Cosmosul cu
lumină ce miroase a lume nouă,
poate mai dreaptă cu îndrăgostiții
neîngrijiți.
Însă, dacă aș fi mai vorbit, ar fi trebuit
să o fac în poeme și poate n-am putut
să-mi clonez sinceritatea și visele din
noaptea precedentă. Căci Universul se
distruge folosind parole, iar acestea se
nasc, se luptă în săbii, îmbătrânesc și
mor doar în strofe necizelate,
scrise cu sânge și rostite urlând.
Noi trebuie să dansăm corect printre lumea
pe care o vom distruge cu un sărut...
Să știi că mai e timp!
001.257
0