Să stai în cuvinte ca într-o casă veche

O poezie pe lângă care nu poți să treci aruncând o privire fugară, în fața căreia nu poți să "rămâi în stradă privind din afară", când invitația de a locui în interiorul cuvintelor, "unde fiecare şi toți au loc" este irezistibilă. Deşi par redundante versurile "pentru că nu toți oamenii sunt la fel", "după cum un chip diferă de altul", tocmai fiindcă "nu toți oamenii sunt la fel", unii cititori simt nevoia de explicit. Îmi pare că subtilitățile strecurate în poezie reuşesc să transmită foarte mult despre stilul de comunicare şi caracterul oamenilor - "însă nu toate casele sunt la fel", "unii iubesc casele goale", "casele reci ori calde". Ceea ce găsesc admirabil e că poetul nu coboară în zona sarcasmului şi judecăților de valoare, ci îmbrățişează diversitatea, cu un sentiment de acceptare a naturii umane: "eu îi întâlnesc deseori și pe unii și pe ceilalți/ şi sufletele noastre se îndrăgesc/ sau se compătimesc pe-ascuns – așa sunt ele făcute"), însă şi cu o profundă admirație față de cei ce grăiesc adevăruri înălțătoare, cei ce fac din cuvânt un lăcaş sfânt - "cel mai mult însă mă uimesc/ cei care stau în cuvinte/ ca în biserici".