alexandru funieru

Eseu bine scris,cu inteligență și stil, lipsit de excursul prăfuit prin istoria filosofiei oferit de tot felul de compilatori pioși. Titlul este, în schimb, descurajant- găunos, ca orice clișeu. Aștept urmarea.

Textul invită la o igienizare necesară a spațiului virtual, la rigoare, responsabilitate și grijă la nuanțe. Întradevăr, siturile literare au devenit un soi de cârciumi cibernetice în care orice veleitar poate să-și aline frustrările sau, dimpotrivă, să-și alimenteze orgoliul. Suntem un popor pentru care seriozitatea înseamnă grimasă și încruntare iar sinceritatea e doar o formă de entuziasm colectiv , cu pupături pe obraji sau amenințări din stirpea Miței Baston.

\"Tatuaj cu Santa\" e un poem - reportaj în care se desfășoară lapidar și insipid aluzii culturale variate: de la H.Ch. Andersen (\"crăciunul e când îmi îngheață picioarele/
și-mi strâng fularul pe față\") până la caricaturile epigonilor marelui povestitor... Limbajul e tranzitiv, lipsit de artificii, DAR ȘI DE POEZIE. Tonul vehement, strident, e de extracție jurnalistică - domeniu în care Andrei Ruse pare mai înzestrat.

Poemul este fragmentat în patru secvențe inconsistente la nivelul imaginii și diluate la nivelul ideii. E aici un eu fragmentat, deloc convulsiv, redus la privire. În loc să înregistreze neutru puzzelul memoriei, textul caută asocieri spectaculoase, decorațiuni inutile și se împotmolește într-un
melanj pretențios de formule șaizeciste. Coeziunea celor patru fragmente ale textului e artificială (un soi de cămașă căreia i se vede cusătura). Cred că fiecare secvență a poemului poate constitui substanța a patru poeme de sine stătătoare, mai aerisite. Imaginea concretă juxtapusă cu hiperbole (aparent) goale se sens ( \"închide poarta/
între emisfera de nord și emisfera de sud\") comentariul inutil (\"nu văd cum se pierde fluviul în mare\") atenuează forța imaginilor. \"ne plimbăm ultima oară pe chei
plouă discordant
melcii adorm fără casă
deschizând orizonturi în vis\" - iată un poem minimalist, care are suficientă forță pentru a funcționa de sine stătător, diluat în cele din urmă de finalul misticoid: \"pe zidul catedralei rămâne scris
amintește-ți alfa și omega \".

Departe de pastișele lui Steinhardt... Posteritatea e încă și mai nedreaptă: victimele bunului Steinhardt au ajuns repere ale culturii mondiale. La fel să se întâmple și cu Vakulovski et. comp?

Întrutotul de acord cu Bogdan Gagu. Un text resentimentar, îngust, cu aluzii onomastice fără savoare și cu mize extra-estetice. Firește, generația 2000 este contestabilă în multe privințe, greu digerabilă, trufașă dar nu incultă și meschină. Poate un eseu critic serios și argumentat ar fi fost de folos. O igienizare culturală, literară (spre care probabil țintește domnul felix nicolau) nu se face cu pastișe îndoielnice.

O miniaturală odisee a viscerelor. Imagini (psihanalizabile, firește...) coagulate în jurul unui fals narator bântuit de angoase. Un text la granița între
poezie și proză (un poem în proză?). Structura afectivă și mijloacele artistice o recomandă pe autoare pentru poezie - domeniu în care se manifestă cu consecvență și consistență. Dar, excesul pronominal (în mine, eu etc.) și verbal au, în proză, un dublu tăiș: pe de o parte accelerează ritmul textului, susținând tensiunea, crispările (aici) eului narat. Pe de altă parte pot produce impresia unui verbiaj adolescentin ușor clișeizat (\"Dumnezeu să îi adoarmă în mine e gol\")