alexandru funieru

Textul Cristinei Rusu vizează, s-a spus mai sus, metafizicul. Or, cuvintele pe care le silim să se potrivească abisurilor noastre sufletești (să presupunem că sunt) ne trădează: adesea ne înfățișează stângăciile, elanul existențial alimentat din clișee și imagini gata-făcute. Nu putem să \"renunțăm la cuvintele simple\" (sintagma aparține Cristinei Rusu), pentru simplul motiv că nu le-am descoperit încă. \"Poemul viața din apă\" aglomerează imagini gata-uzate, duioșii blagiene și fervori stănesciene (\"zborul păsării din pământ\") și licențe gramaticale stângace și lipsite de sugestie (\"nu mai pot visa și nici trezi\"). Siluirile sintaxei au rostul lor în poezia modernă , nefiind doar mărgeluțe sclipitoare la gâtul poeziei, atrăgând atenția cititorului asupra poeticității textului. Roland Barthes vorbea despre literatura care \"arată cu degetul\", delimitând expresivitatea de obligația unui registru stilistic bogat. Nu intenția (metafizică sau nu) poetului ne interesează aici, ci maniera în care cuvintele sufocă frumusețea simțirii. Poemul cel mai prost (nu e totuși cazul aici) poate prilejui o analiză sofisticată, poate stârni admirație și invidie deopotrivă. Rezervele, precauția sunt puse adesea pe seama îngustimii în spirit a cititorului sau a capriciilor estetice. Și cititorii rezervați pot fi: Ioan S. Pop, Ion Mureșan, Mircea Ivănescu, e.e cummings, Eugenio Montale (din ultimul volum), Cesare Pavese.

Eseu bine scris,cu inteligență și stil, lipsit de excursul prăfuit prin istoria filosofiei oferit de tot felul de compilatori pioși. Titlul este, în schimb, descurajant- găunos, ca orice clișeu. Aștept urmarea.

Textul invită la o igienizare necesară a spațiului virtual, la rigoare, responsabilitate și grijă la nuanțe. Întradevăr, siturile literare au devenit un soi de cârciumi cibernetice în care orice veleitar poate să-și aline frustrările sau, dimpotrivă, să-și alimenteze orgoliul. Suntem un popor pentru care seriozitatea înseamnă grimasă și încruntare iar sinceritatea e doar o formă de entuziasm colectiv , cu pupături pe obraji sau amenințări din stirpea Miței Baston.

\"Tatuaj cu Santa\" e un poem - reportaj în care se desfășoară lapidar și insipid aluzii culturale variate: de la H.Ch. Andersen (\"crăciunul e când îmi îngheață picioarele/
și-mi strâng fularul pe față\") până la caricaturile epigonilor marelui povestitor... Limbajul e tranzitiv, lipsit de artificii, DAR ȘI DE POEZIE. Tonul vehement, strident, e de extracție jurnalistică - domeniu în care Andrei Ruse pare mai înzestrat.

Poemul este fragmentat în patru secvențe inconsistente la nivelul imaginii și diluate la nivelul ideii. E aici un eu fragmentat, deloc convulsiv, redus la privire. În loc să înregistreze neutru puzzelul memoriei, textul caută asocieri spectaculoase, decorațiuni inutile și se împotmolește într-un
melanj pretențios de formule șaizeciste. Coeziunea celor patru fragmente ale textului e artificială (un soi de cămașă căreia i se vede cusătura). Cred că fiecare secvență a poemului poate constitui substanța a patru poeme de sine stătătoare, mai aerisite. Imaginea concretă juxtapusă cu hiperbole (aparent) goale se sens ( \"închide poarta/
între emisfera de nord și emisfera de sud\") comentariul inutil (\"nu văd cum se pierde fluviul în mare\") atenuează forța imaginilor. \"ne plimbăm ultima oară pe chei
plouă discordant
melcii adorm fără casă
deschizând orizonturi în vis\" - iată un poem minimalist, care are suficientă forță pentru a funcționa de sine stătător, diluat în cele din urmă de finalul misticoid: \"pe zidul catedralei rămâne scris
amintește-ți alfa și omega \".

Cu scuzele de rigoare (evident, fără mielul tradiționar în astfel de situații...)

Dane,
Afirmația (\"Rezistența arătată de stânga mondială si de complicii ei față de acceptarea acestui adevar istoric se datorează unui complex de motive – unul dintre ele fiind tainuirea faptului că, epoca comunistă luată în ansamblu a fost un experiment cinic, facut de țarile dezvoltate, pentru a vedea urmarile aplicarii unui program utopic în viața reală\") nu îmi aparține. Autorul eseului este, probabil, în eroare. Tocmai asta îi reproșam: că duce subiectul înspre neguri conspiraționiste.

Departe de pastișele lui Steinhardt... Posteritatea e încă și mai nedreaptă: victimele bunului Steinhardt au ajuns repere ale culturii mondiale. La fel să se întâmple și cu Vakulovski et. comp?

Nu \"parascovenii care nu le citeste nici dracul?\" ci PE CARE nu le citește nici necuratul... Măcar la ortografia limbii în care ne grozăvim să fim obiectivi...

Regret (!?) că te-am ofensat. Mă bucur că ești pătimaș, mă îngrijorează că ești subiectiv. Suntem un popor romantic, flecar, avem idei, și suntem cu desăvârșire obtuzi la ideile altora...

Întrutotul de acord cu Bogdan Gagu. Un text resentimentar, îngust, cu aluzii onomastice fără savoare și cu mize extra-estetice. Firește, generația 2000 este contestabilă în multe privințe, greu digerabilă, trufașă dar nu incultă și meschină. Poate un eseu critic serios și argumentat ar fi fost de folos. O igienizare culturală, literară (spre care probabil țintește domnul felix nicolau) nu se face cu pastișe îndoielnice.

Tema pe care o propui merită, fără îndoială o documentație întocmită științific, tocmai pentru a întări credibilitatea eseului tău. Aștept ca fiecare citat și informație să fie însoțită de o notă de subsol. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, afirmațiile tale intră uneori în zona incertă a teoriilor conspiraționiste: \"Rezistența arătată de stânga mondială si de complicii ei față de acceptarea acestui adevar istoric se datorează unui complex de motive – unul dintre ele fiind tainuirea faptului că, epoca comunistă luată în ansamblu a fost un experiment cinic, facut de țarile dezvoltate, pentru a vedea urmarile aplicarii unui program utopic în viața reală\". Așadar estul european a fost un soi de laborator în care ideologii aberante erau cultivate aici, în scopul, desigur, \"nemărturisit\" de li se măsura eficacitatea. Să facem un exercițiu contrafactual: comunismul ar fi fost un succes...occidentul european i-ar fi importat, la pachet, pe stalin, pol pot etc.?
Explicațiile sunt firește mult mai nuanțate. În lipsa unei bibliografii serioase de specialitate, premisa de la care pornești pare de un spectaculos îndoielnic. Nu contest aici gravitatea fenomenului în discuție, și nici nu sunt un partizan boem și iresponsabil al stângii. Însă cred că o astfel de scanare simplistă, cantitativă a unui fenomen istoric este o mostră nedorită de diletantism.

O miniaturală odisee a viscerelor. Imagini (psihanalizabile, firește...) coagulate în jurul unui fals narator bântuit de angoase. Un text la granița între
poezie și proză (un poem în proză?). Structura afectivă și mijloacele artistice o recomandă pe autoare pentru poezie - domeniu în care se manifestă cu consecvență și consistență. Dar, excesul pronominal (în mine, eu etc.) și verbal au, în proză, un dublu tăiș: pe de o parte accelerează ritmul textului, susținând tensiunea, crispările (aici) eului narat. Pe de altă parte pot produce impresia unui verbiaj adolescentin ușor clișeizat (\"Dumnezeu să îi adoarmă în mine e gol\")