Alexandru D. Ropalidis

Pe cand aveam cinșpe ani Acum vreo șapte-opt luni Am fumat întâiul pachet de țigări De era să mă vâr în spital Am scris tradiționalul poem Despre aștri răpiți veșniciei de-o metaforă crudă Și

Izgonit din Arcadia Măturat din Parnas Mă rotesc buimăcit de contrast Ca o rată-n Sahara Nu mai sufăr Sub pleoapa deschisă lăuntric Violetul în Do înclinat al angoasei Nu mai înscrie fiori în

Poate ieri se va sfârși cândva Mâine mă va șterge din privirea ta Poate voi uita să cred zâmbetul tău Iar tu vei ști să vinzi sufletul meu Poate vei rămane doar un vis amar Ascuns în zdrențele

Agonizând noaptea M-a ascuns de mine În mine Prin zorii plictisiți Vânători s-au trezit Hăituiți De cel slab Fără moarte

de ce pleci de ce prea departe ca să mai știi ce va fi și dacă se va putea să mai fie aceeași lumină a gândului tău dintr-al meu soare aprins de-ncântări abia îngăimate și stinse

Seara în parc Timpul s-a răsucit scurt Pe-o aripă Cutremurat de tăcere mă-ntorc Și te văd Pășindu-mi Pragul

\"Mă numesc Oliver Twist.\" \"Eu sunt Copperfield. Spune-mi Davy.\" \"OK, ce mai faci?\" \"Încurc lumea. Dar tu?\" \"Probleme cu tatăl meu vitreg\" \"Și ai vreun plan?\" \"Păi, îmi pun mari

Sub cerul prea jos, Ceața tremura, Printre aripi de frunze. In drumul nopții spre casă, Te găseam, Așteptând. Din umbre pierdute Departe de vânt, Privirea ta mă oprea Si-n picături de

Mi-e atât de dor, draga mea, De parcă te-aș fi pierdut Mult prea târziu Ca să mă mai vindec de tine Tremur inghețat de o vârstă Pe care n-am apucat s-o trăiesc fără tine Nu te pot căuta

Când sunt obosit de neviață, Când nu îmi mai pasă de mâine, de mine, Când totu-i pretext la starea larvară Când violențe-animale vibrează Din indepărtate rudenii pitecantrope Dar fără să-mi

Fac totul în goană ca tine Frumoasa mea din April Cu păru-n inele și ochi înotând în rimel Ești un vis Cu ritm de rapid Sărit de pe șine Porti uniforma fetelor X ale lumii Pe o notă ușor

Moartea mea n-o trăiesc eu O cresc alții în mine Moartea mea nu-i naturală E rezultatul unei boli sociale Normale În contextul Istoriei contemporane.

Halucinat de lumină Icar S-a prăbușit În eternitate

În noaptea albastră A morții de-o clipă Trec flăcări în zbor; Întoarse din timpuri Se nasc vise Prin umbre de uitare... Habar n-ai, Nu plouă cu stele, Doar un țipăt Ars în tăcere S-a

Schelet uman chircit sub frunze Cu un singur ochi Ca o scorbură Prin care mă privește Si prin care eu pot privi Înăuntru... La umbra lui îmi las trunchiul Obosit sub

E în noapte O clipă de fum Învăluită în șoapte Plăsmuită în scrum Departe vestește-o cântare Pe acorduri de crom Că-n uitate abisuri stelare Se stinge în flăcări Ultimul om.

O picătură de sânge Captivă între pleoape Evadând pe obraz Ezitând pe buze Alergând speriată pe gât Alintându-se pe sânul moale Colorându-i tremurătoare sfârcul Așteptând acolo un sărut Să

Timpul Murind S-a oprit Să spargă În cioburi de fum Un clopot trezit De durerea Învierii

Cei de pe urmă și-au împărțit împărăția terestră. Cei mult prea săraci ca să-și poată păstra duhul întreg nădăjduiesc întru Domnul. Mai rămân ceilalți și copiii...

Te-ai gândit să iei o pauză? O pauză de timp, de oameni, de viață. Intr-o seară tuberculoasă de toamnă cu asfaltul luminat de ploaie și felinare chioare, traversat tot mai rar de umbrele grăbite, cu

O lumină de fier Murit-a-n versetul ce plânge Am privit către cer: E posibil să plouă cu sânge? Pe aripi de jar Un clopot s-a spart pe retină Îndrăgit de tăișul amar nu-nțeleg: Asta