Deochiul

(101) Deochiul

Cunoscut și definit de milenii, deochiul este cea mai răspândită boală de natură magică. În zilele noastre este calificată drept superstiție, cu toate atributele ce derivă de aici.

O definiție exhaustivă a deochiului ne-a lăsat Iordache Golescu (1768-1848). Logofăt al dreptății la 1829, Mare-vornic la 1840, boierul cărturar Iordache a fost un pasionat cunoscător al tradițiilor populare românești. Reproducem cu încântare asupra conținutului tematic dar și a limbajului vechi de două secole, un fragment găsit într-un foarte interesant studiu al lui Cornel Dan Niculae [158,89].:

\"Dăochez, însemnează că vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru atât de rău și pătimește atât de mult, încât de este copil sau vreo vită, peșin se îmbolnăvește și moare. De este sticlă, crapă, plesnește. De este vas de pământ se sfărâmă, se sparge. De este casă se prăpădește. De este vie, se strică vița cu totul, de nu mai dă rod. Și multe asemenea zic pentru dăochiat, încât nu este de crezut; dar se întâmplă de multe ori mari boale, mari vătămături și mari stricăciuni, mai ales și mai ales la copii. Și după cum zic, cel ce are această patimă, când dăoache pe cineva, simte că-l dor ochii, simte o iuțime, o usturime, o arsură la ochi. Are și mare și înfocată dragoste și plăcere către acel lucru ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu. Dohtoria dăocheatului nu este alta decât, după obiceiul vechi, cel ce dăoache vreun copil, să scuipe asupra copilului de trei ori sau să dea semn de la el însuși și cu acel semn să-l afume pe copil. Cel ce nu voiește să se dăoache, scuipă de trei ori în sânul său. Ca să nu se dăoache copiii, obișnuiesc doicile de atârnă la capul lor usturoiu sau un semn de postav roșu, sau vreun ban mare de argint, de aur, sau scule frumoase, care se zic semne de dăocheat, ca, uitându-se cel ce dăoache la copil, să vadă mai întâi acele semne. Și, așa mergând vederea, uitătura întâiu la acele semne, se risipește pe acolo veninul dăochiului și scapă copilul. Iar usturoiul în adevăr este dohtorie împotriva dăocheatului, că iuțimea lui biruiește iuțimea ochilor înveninați a celui dăochietor.\"

Tradiția locală definește deochiul ca fiind provocat printr-o simplă privire sau vorbă. Evident că ambele și privirea și vorba, cu un suport energetic fondat pe admirație împinsă la invidie sau laudă falsă izvorâtă din ură.

Energetica deochiului este pusă de Lazarev în dependență cu aroganța sau mândria subiectului deocheat, frumusețea și inteligența copiilor sau adolescenților. De aceea el recomandă înjosirea personajului prin mijloace formale, inofensive, menite doar să-i diminueze mândria. Mijlocul cel mai uzual și cel mai eficace de a jigni pe cineva este să-l scuipi. Unul dintre remediile preventive recunoscute ale deochiului, păstrat cum se vede printr-o tradiție generală, este scuipatul în sân, ca măsură de protecție sau autoprotecție: Ptiu,ptiu să nu fie de deochi.

După logica lui Lazarev ar trebui să se deoache doar oamenii. Dar practica a demonstrat că se deoache și plantele, animalele, vitele, culturile, recoltele a căror infatuare este mai greu de depistat.
Se constată că cel mai ușor se deoache copii, adolescenții frumoși, însurățeii, gravidele, convalescenții.

Deochiul se manifestă prin debut instantaneu cu dureri de cap, căscat, slăbiciune, țiuituri în urechi (deci scăderea tensiunii arteriale), valuri de căldură, transpirații, stări de vomă, hemoragii nazale. Caii, vitele, oile, mieii încep să tremure, tânjesc, apoi mor.
Plantele se ofilesc și mor, pomii își pierd recoltele și se usucă.
Biblia cuprinde referiri directe la practica deochiului numindu-l ochi-rău:

(Deuteronom 28,54) \"Omul cel mai delicat și cel mai milos, dintre voi se va uita cu ochi răi la fratele său, la soția inimii lui și la restul copiilor lui pe care i-a cruțat;

(Proverbe 28,22) \"Un om cu ochiul rău se grăbește să se îmbogățească și nu știe că lipsa va veni peste el.\"

(Proverbe 23,6) \"Nu mânca pâinea celui ce are ochiul rău și nu pofti mâncărurile lui alese, căci așa cum a gândit în sufletul lui, așa este el.\"

În spațiul ebraic deochiul era o armă temută căruia i se acordă o atenție deosebită în Talmud [5,370]. Mai tranșant decât în alte zone, aici ochiul-rău este corelat direct cu invidia și pizma, cu înclinarea rea față de semen și are o putere distructivă uluitoare.

Talmudul confirmă faptul că forța privirii poate avea efecte funeste, dar o recunoaște, pentru descurajare, preferențial doar rabinilor.

Remediul deochiului este de natură magică, se bazează pe sugestie, deci cuprinde descântece și echilibrarea aurei energetice, cu un ritual ce depinde de fantezia terapeutului. Nu detaliem. Altceva dorim să scoatem în evidență.

Copiii și tinerii se pot deochea și singuri dacă își admiră chipul sau trăsăturile în oglindă. Un astfel de caz este cunoscut și povestit de însuși Plutarh, contemporan cu Traian și cu Decebal.

Alte remedii vizează eliminarea cauzei deochiului, adică alterarea stării de frumusețe a subiectului, prin aplicarea unui zbenghi pe față, adică un semn făcut cu cenușă, tăciune, cretă, noroi. Unele popoare primitive folosesc această tehnică în exces, probabil ca panaceu universal. Civilizația modernă a preluat obiceiul și a creeat o adevărată tehnică și industrie de machiaj. Efectele sunt dintre cele mai diverse, printre care la loc de cinste este beneficiul financiar, de o parte și alergiile de cealaltă.

Să urmărim mai departe raportul dintre cel deocheat și cel ce deoache. Absolut detașat și necorelat cu tradiția populară a deochiului, oamenii de știință îi descoperă efectele în domenii dintre cele mai subtile, care nu lasă loc vreunei interpretări mistice sau poporaniste.

Mai întâi a fost revelată de fizicieni comportarea ciudată a particolelor elementare, ce nu se lasă studiate de specialiști. Altfel spus își schimbă comportamentul atunci când sunt studiate, manifestând ... timiditate.
Extrem de subtil, fenomenul rămâne totuși în domeniul incredibilului și cercetătorii au fost nevoiți să ridice din sprâncene de uimire și din umeri de neștiință.


Să schimbăm registrul, să ne acomodăm și limbajul.

Așadar se semnalează prin diferite mijloace și la diferite nivele de cunoaștere o relație nedeslușită între observat și observator.
Pentru a dezlega o taină trebuie căutat fenomenul analog la o scară convenabilă studiului și analizei.

La altă catedră, cu alt sponsor, bine separat tematic și lingvistic, un cercetător sovietic, ce nu vorbea bine limba engleză, a făcut o comunicare insuficient de clară, dar ușor de priceput [157,50]. A inițiat două culturi de drojdie de bere, în condiții identice. Pe una a expus-o privirilor unui observator, pe cealaltă, nu. Cea admirată s-a dezvoltat mult mai bine, așa încât nu a rămas nici un dubiu că privirea are un suport energetic pe care îl descarcă în obiectul observat. S-a confirmat de asemenea că unii observatori posedă o privire mai încărcată de energie decât alții.

Suportul energetic putea fi stabilit ușor și pe altă cale, deoarece nici un aparat de filmat (care fixează imagini pe un suport) sau de proiecție, care face același lucru, dar în sens invers, nu acceptă să funcționeze decît după ce sunt fixate trainic într-o priză de 220 V.

Raportul dintre atitudinea observatului și observatorului este însă mult mai complexă și trebuie încă aprofundată. Din natura acestei atitudini putem deduce și alte lucruri extrem de interesante.

Observatorului i se recomandă să nu tragă nici o concluzie, adică să nu se lase ancorat pe undă, astfel el poate călători cu unda în profunzime, atingând tărâmul clarviziunii, poate profețí [156,67].

Vă propun un exercițiu ceva mai dificil, dar care nu durează mult. Să ne imaginăm o ipostază în care observatorul este identic cu observatul. Ca în povestea lui Plutarh când Eutelidas s-a privit în oglindă și s-a autodeocheat. La scară biologică fenomenul a fost numit narcisism, dar la scară științifică fenomenul a generat holograma.

Holograma este un fenomen ce prezintă concomitent calitatea de observat și observator. Vom deduce acest lucru din modul în care holograma ia naștere și cum ajunsă la vârsta de 32 de ani, se lăsa cunoscută de toată lumea ca orice vedetă. Ceea ce s-a și întâmplat într-o oarecare măsură.
În calitate de fani ai hologramei, trebuie să aflăm cât mai multe detalii piperate din viața ei. Iată câteva.

O rază punctiformă de lumină coerentă (de o frecvență cât se poate de restrânsă), este trecută printr-o oglindă semitransparentă. 50% din lumină trece, 50% este reflectată într-un unghi de 90 de grade.
Avem acum două raze defazate. În calea fiecăreia se pune câte o lentilă dispersoare biconcavă, așa încât razele sunt fiecare împrăștiate pe o suprafață mai mare, devenind fascicole. Să zicem de ordinul 10x10 cm.
Acum cele două fascicole vor fi puse în posturi diferite, de observat și observator.
Prima va fi direcționată asupra unei plăci fotografice.
Cea de-a doua va fi proiectată asupra unui obiect, să zicem un bust, de unde va fi reflectată asupra aceleiași plăci fotografice aducând imaginea acestuia.
Placa fotografică va înmagazina cele două fascicole observat și observator, ce se recompun. Developată placa prezintă imaginea de interferență a celor două spoturi luminoase care sunt de regulă cercuri concentrice de intensități diferite, ce nu trădează vreo legătură cu imaginea bustului.

Surpriza este că trecând raza inițială de lumină prin placa fotografică, sau printr-un ciob oricât de mic al acesteia, în spațiu se va constitui o imagine a bustului observat. Este o imagine tridimensională, monocromă ce prezintă cu fidelitate bustul.

În prezent tehnologia s-a perfecționat iar hologramele au devenit articole de divertisment ce fac deliciul publicului la simpozioane pentru expunerea unor imagini sau în cinematografie pentru crearea unor efecte stupefiante. Ele au rămas tridimensionale, dar acum sunt și policrome și dinamice.

Fiind vorba de raze de lumină, oglinzi, plăci fotografice avem de-a face deci, cu un fenomen fizic.

Cum ați clasifica același fenomen dacă în locul razei de lumină am pune un fascicol de date, în locul oglinzilor punem un creier, iar în locul plăcii fotosensibile punem o memorie vie?

Rezultatul este o baza de date ce nu exprimă nici o asemănare cu elementele ce o compun, care poate fi exploatată punctiform sau multidirecțional sub formă de informații și global sub numele de conștiință.

Cantitativ conștiința este enormă, ea cuprinde toată experiența de viață a tuturor ființelor și a tuturor formelor de energie din univers. Noi suntem într-un contact punctiform cu vastitatea sa. Poate ar trebui să-i atribuim un nume mai expresiv. Definită astfel s-a individualizat. Ba chiar a permis excluderea unora, a celor fără conștiință, ceea ce nu e nici drept nici adevărat.

Poate ar fi mai potrivit să-i spunem Dumnezeu. Nimeni n-ar mai putea rămâne în afara conștiinței, deci nu ar mai fi nimeni fără nici un Dumnezeu. În același timp nici Dumnezeu nu s-ar mai considera exonerat de răspunderea de a ne fi creat imperfecți, lăsându-ne pradă liberului arbitru.

Eseu publicat în volumul Planeta ipocriților [160, (101)].

5. COHEN, A - TALMUDUL, ed. HASEFER, București,1999, traducere din limba franceză de C. LITMAN.

150. ALEXANDRU CIOBANU, DIVINA IMPOSTURÃ, ed. MIRACOL, București, 2003.

156. OSHO, EMOÞIILE, ed: MIX, traducere de Cristian Hanu, Brașov, 2003.

157. WILLIAM BRUGH JOY, TRANSFORMAREA, ed. SAGITARIUS, traducere din limba engleză de Alexandra Dogaru, Iași,1995.

158. CORNEL DAN NICULAE, LEACURI ȘI REMEDII MAGICE DIN CARPAÞI, ed. ETHOS și ed. AXIS MUNDI, ediția II, București,1995.

160. ALEXANDRU CIOBANU, PLANETA IPOCRIÞILOR, ed. Miracol, București, 2003.