Oglinda de jurnal

În astă dimineață, ca un noiembrie pribeag, prea de timpuriu abătut asupra Sătmarului, cu reavăn abur s-a învăluit pământul. Tulbure nălucă lunecând pe retina ochiului adormit, nostalgie pentru sufletele visătoare, prilej de încruntare, de nemulțumire pentru cugetele capricioase. Risipite cu o zgârcenie macchiavellică, siluete șterse, apropiindu-se ori îndepărtându-se în neștire, tăinuiau înlăuntrul lor un licăr de lumină ce-arareori răzbea înspre ceilalți. Înaintea și în urma lor, un tărâm necuprins, fără prieteni, fără promisiuni, fără năzuințe, un desiș nepătruns, învrăjbit de așteptările lor, de tăcerile lor, de convingerile lor. Femei înfășurate în șaluri și năframe prăfuite, dibuite prin cine știe ce șifoniere găunoase, ca un ecou al altor vremuri, al altor credințe, căutau o potecă bătătorită, un adăpost ferit, dar mai cu seamă, o mână fermă, generoasă. Bătrâni cu preaplinul desăgii în spinare și, nevăzut, poate în suflet, căutau un târg după buzunarul lor sărman, un târg unde să-și poată răscumpăra un rând de haine și, dacă au noroc, câteva zile de trai. O punte nesfârșită, ca un luntraș plictisit, se căznea într-o doară, trecând sufletele amorțite peste oglinda oarbă și zgârcită a râului. Am zăbovit și eu o vreme în spinarea ei, încercându-i cu pași mărunți nepăsarea și imensitatea. I-am pus gând rău; purtat fără voie înspre o lume ce mă înstrăina de mine însumi, mă fura și mă azvârlea unui demon nesătul, rapace. De-a stânga și de-a dreapta, două tablouri ale deznădejdii: conturul desfrunzit și anost al copacilor ce însoțesc îndoiala tot mai îngustă, pierdută undeva înainte de zare și geometriile clădirilor risipite în negura depărtării, cu porți ferecate, cu ferestre întunecate, cu arabescuri uitate în vreme. Pictorul, îndoliat ori poate trădat în iubire, s-a mulțumit să aștearnă paleta sumbră a amurgului, deși zorii abia se risipiseră. Nuanțe palide, umbre, linii tremurate, părelnice, urzeau zadarnic împotriva frumuseții. Te-ncântă, suflet drag, ți-o dăruiesc!