Circul

Motto: \"Când te înalți prea sus, se găsește întotdeauna cineva care să-ți frângă aripile\" “A sosit circul!… A sosit circul!…” Târgușorul nostru, iată – atât de așezat odinioară, atât de adâncit în rutina absentă a unor preocupări și obiceiuri străbune, obiceiuri din care nimeni nu se încumetase, dar nu se nici învrednicise să se desprindă –, târgușorul nostru cel șters și aproape uitat, reînflorise odată cu apariția acestei neprevăzute sărbători. Se iscase fără știrea și învoiala nimănui, fără să fi fost trecută în vreun calendar, fără să fi fost, cel puțin, înștiințată de vreun trimis anume – potrivit unor orânduieli ce țineau de îngrijirea primarului – și se năpustise așa, deodată, asupra noastră, copleșindu-ne și răscolindu-ne cu mărturia grăitoare a altor lumi, a altor vremuri despre a căror existență nici nu aflasem vreodată, nici nu am socotit că ar fi de cuviință să ne-o închipuim vreodată. Sosirea alesului alai stârnise o nebunie cum nu se pomenise de când lumea. Vârstnicii ca și copiii fără minte, nevoiașii ca și înstăriții, nătângii ca și cei școliți pe alte meleaguri, prin instituții de mare faimă, visătorii, ursuzii și perfizii, cu toții se îmbrânceau, strângeau din umeri a nedumerire, își ridicau sprâncenele și căscau ochii mari nepricepând ce se întâmplă de fapt. Înecată în pulberea cenușie a vremurilor fără de căpătâi, așezarea devenise peste noapte un izvor nesecat de mirare, râvnă și noi speranțe. Vrajba și josnicia, obida și mârșăvia, înstrăinarea și zgârcenia dispăruseră ca printr-un miracol, fiindcă, nu-i așa? un eveniment atât de grozav, atât de nemaipomenit prin fastul și buna dispoziție ce-o răspândea cu mărinimie împrejuru-i, se cuvenea primit în înțelegere, în tihnă, în straie de sărbătoare – ce-or crede nou-veniții? – și, chiar dacă pe urmă, după plecarea lor, răutatea avea să își reintre în drepturi peste noi toți, căci așa am fost plămădiți și învățați, oricum, părerea și imaginea ce-o oferim celorlalți contează mai mult decât adevărul. Bătrânii, singuratici și cam duși cu pluta, de puteam să-i număr pe degetele de la mâini, se hlizeau cu gurile lor știrbe, întinse până la urechi, întrecându-se într-o dispută neînțeleasă, neîndreptățită. În rest, lucrurile erau cum nu se poate mai bine. Pe buzele tuturor se puteau citi aceleași cuvinte, aceeași frenezie ce trezise gloata, preț de câteva ceasuri bune, la un gând solidar, măreț, ca un nesfârșit ecou purtat din inimă în inimă, din suflet în suflet, așa cum nu se întâmplase, pare-mi-se, niciodată: - Ați aflat vestea cea mare? A sosit circul!… Circul, oameni buni! - Cine a venit la noi?!… - Auzi, da’ potcoave au adus?… Unde-i circul ăla poate au și din alea, cum le spune, alea ca și… - Þine-ți gura pungă. Uită-te la el, potcoave îi trebuie… - Măi, vântură lume, ia du-te mai încolo cu potcoavele tale. Ce, astea ne lipsesc? N-avem decât mârțoaga pădurarului și aia, sărmana trage să moară, iar ție îți arde de potcoave… - A sosit circul și lui îi trebuie potcoave pentru cai lui verzi… Nu-i așa, vecine?! Poate vrei și niște frunze. - Da’ ce dracu-mi bat eu capu’ cu potcoavele alea. Ați auzit!? Intrarea e liberă. - Ce tot vorbești acolo, nu te-ai trezit ca lumea? Þi-am spus aseară s-o lași mai moale cu rachiu’. - Așa ceva nu s-a mai pomenit de când e lumea lume. - Taci, tu, ăla cu rachiul, că acuși te trimit de unde nu-i mai scrie carte cât vei trăi. Intrare e liberă… Mă jur pe ce vreți voi. - Du-te, omule bun și vezi-ți de treabă… - A sosit circul… Cum treceți podul, imediat, la stânga, o să-l recunoașteți chiar de nu l-ați văzut în viața voastră. Măi, nătângilor, știți măcar ce e ăla un circ? Vă tot băgați în seamă, da’ habar n-aveți pe ce lume trăiți. Hai, mă, tu de colo, că-mi pari mai răsărit, spune ce-i aia circ. Bineînțeles, nici unul nu știa nimic despre circ, doar un bătrân uitat de Dumnezeu, mormăia cuvinte surde în barba-i răvășită. Nimeni nu era însă curios de spusele unui zănatic. Se dezlănțuise o gâlceavă cum, cred, nu mi-a fost dat să aud de când un ins mic și îndesat, cu o mustață ciuntită într-o parte și gura mereu întredeschisă, dezvelind niște dinți găunoși, gălbejiți, cu fața acoperită de broboane de sudoare și gesticulând nervos de fiecare dată când vreunul dintre noi îndrăznea să îl întrerupă, abia aciuat pe meleagurile noastre, ne adusese la cunoștință că a “primit bani de la buget” – desigur, nici unul dintre noi habar n-avea ce e aia “buget” – și că are în vedere nivelarea cimitirului cel vechi și pregătirea pământului sfânt pentru amenajarea unui teren de fotbal, cuvânt pe care iarăși nu l-am prea priceput, dar am înțeles că aducea întrucâtva cu ceea ce obișnuiam noi să numim miuță. Încă de pe atunci lumea îl privise cu oarecare neîncredere pe noul venit, înălțat, fără vrerea nimănui, în scaunul răposatului primar. Dar, așa cum știe oricine, timpul și nevoia ne-au deprins cu acest personaj picat parcă din cer. Desigur, toanele lui s-au mai risipit în timp și, încet-încet sau, după cum spuneam, poate fiindcă ne-am obișnuit noi cu el, am încuviințat, în mare taină, să-l socotim unul de-al nostru. Caravana, urma să aflăm mai târziu, poposise aici abia cu o zi în urmă, pe înserate și, pare-se, nimeni nu auzise și nu văzuse nimic. Pesemne sosiseră în mare taină, ca nu cumva să îi alunge norodul sau, mai știi, Doamne ferește, fiindcă unelteau te miri ce săvârșire diavolească. Cu toate astea, prea puțini se încumetau să dea crezare bărbatului ce-și scuipa plămânii, cu fața aprinsă, cu transpirația năclăindu-i părul rar, răsfirat grotesc pe moalele capului. E beat, nu știe ce spune, gândeau unii, dar, fiind mai slabi de înger, nu cutezau să rostească un cuvânt. E, doar, primarul, cum să spui așa ceva despre el? Totuși, oare, n-o fi înnebunit? Cu fiecare “a sosit circul”, simțeau fierul înroșit însemnându-i tot mai adânc cu propria lor neputință, cu jalnica lor lipsă de voință, fiindcă toți se temeau și își făceau griji pentru ziua de mâine, când străinii, dacă vor fi sosit, nu vor mai fi pe-aproape. Lumea se adunase amuzată în piață, mustăcind și bombănind împotriva posedatului, când dinspre pod apăru un străin împingând anevoie un cărucior ce scârțâia jalnic. Icnetele roților se învăluiau atât de straniu, atât de melodios încât aș fi putut jura că, pe alocuri, păreau crâmpeie dintr-o muzică necunoscută, divină, adusă anume pentru noi de pe tărâmuri închipuite. Acuma știu, era o flașnetă, un mecanism complicat meșterit să cânte de unul singur, iar “lăutarul” – așa îl poreclisem eu în sinea mea – nu avea decât să rotească fără oprire un mâner ce aducea cu brațul unei fântâni. Încă de departe vocea lui răsunătoare, aspră, dar îmbietoare, ne poftea la “cea mai mare minune a lumii”. O liniște gravă se cuibări în mințile încinse și potoli răscoala. De pe buzele noastre, în inimile noastre, se prelingea același firișor tulbure ce împletea laolaltă tânguiala flașnetei și răsunetul limpede al vocii, ca o invitație la sărbătoare: “Lume! Lume! Pentru prima oară la dumneavoastră, circul “Colosseum” vă oferă un spectacol cum n-ați mai văzut pe pământ. Căței dansatori pe mingi colorate, cămile ce îngenunchează înaintea doamnelor, maimuțe ce pot să vă imite la perfecțiune grimasele, saltimbanci ce-și riscă viața prin înălțimi, dansatoare exotice fără coloană vertebrală, oglinzi magice în care puteți să aflați ce sunteți, ce veți fi… Dacă n-ați ajuns să mergeți la circ, iată, a venit circul la dumneavoastră! Intrarea, atențiune, obligatorie pentru toată lumea, este liberă! Ne găsiți pe pajiștea de după pod. Veniți, cu mic cu mare și nu uitați, intrarea gratuită!… Lume! Lume!… Dac-ați auzit și n-ați crezut că o să apucați ziua asta măreață, acum aveți ocazia…” Glasul se stinse deodată fără vlagă. După câteva opinteli, se opri și flașneta zornăitoare. Mulțimea se risipise alergând ca lovită de streche să vadă „minunea” de dincolo de podețul ce dădea în pajiștea cea mare. Desigur, mă număram și eu printre cei ce veniseră să îngroașe rândul prostimii. În scurtă vreme, toată suflarea se adunase împrejurul unui adăpost vremelnic ce-ar fi putut cuprinde cel puțin jumătate din lumea întreagă, după cum socoteam eu pe atunci. Șatra aceea imensă – învățasem cuvântul abia mai târziu – stăpânea cât puteam vedea cu ochii întinderea ce se învăluia, acolo, departe, cu nemărginirea. Mai deoparte, ferite de privirile curioșilor, lăzi greoaie, acoperite cu pânze frumos colorate, cu cioburi de sticlă lipite în chip de steluțe, cu baloane ce pluteau fără vlagă prin văzduh. Căruțe acoperite cu țesături aspre ascundeau în pântecele lor taine pe care, noi, puștii mai răsăriți, încercam să le iscodim încercând să facem găuri cu vreun capăt de băț. Deși tare ne mai munceam mințile și scrijeleam cu înverșunare în acoperământul îndărătnic, doară-doară l-om răzbi, nu izbutirăm să deslușim nimic. Poporul, din care aș fi putut jura că nu lipsea nici un suflet viu, și noi odată cu el, urmăream cu ochii cât cepele, cu neprecupețită luare aminte – ca să avem ce povesti peste vremuri – cum oameni îmbrăcați în straie strălucitoare, curate, se perindau de colo-colo, lăsându-ne fără grai. Pitici caraghioși cu capul cât bostanul, cu mers fudul ca de rață, bărbați distinși în costume întunecate, cu bărbi roșcate și mustăți răsucite, cu pălării tari, cartonate, lucind negru în soare, femei cu coapse suple și cu măști împănate pe chip, cu un aer vaporos de mânz neînțărcat, măscărici cu mintea îngustă, dar încrezuți cât încape și, peste toți, tronând ca un Dumnezeu, numai de ei recunoscut, mai marele lor afișând o față proaspăt rasă până sub ochi, zâmbitor, rapace și autoritar, perindându-se de ca un descreierat și dând indicații tuturor de la înălțimea costumului său alb, cam ponosit, ros pe la guler și manșete, aproape rupt în coate. Mă fermecaseră, în schimb, butonii aurii ai “domnului director” – așa i se adresau supușii săi –, și, fără să dau de știre nimănui, îmi frământam creierii cum aș putea să am și eu măcar vreunul. Știam că e deplasat să visez la așa ceva, dar îmi plăcea să-mi închipui ce s-ar mai fi îmbufnat prietenii mei și cât de mândru aș fi răsărit, deodată, înaintea fetelor… În acest răstimp, oamenii formaseră un singur șir ce înainta pe îndelete și cu atâta îngrijire de parcă ar fi pășit drept prin poarta ce dădea în grădina raiului. Pentru prima și ultima oară, i-am văzut așteptându-și cuminți rândul, unii dintre ei făcând chiar favorul de a-și ceda întâietatea femeilor și copiilor. Ajunși într-un târziu înlăuntru, făcurăm roată împrejurul unui brâu de beteală argintie și ne așezarăm, șezând turcește pe pământ. Inima, nu mai mare decât a unui purice, într-atâta de tare se micise, îmi bubuia în creier precum a unei ursoaice rănite. O liniște bizară se adunase sub cupola transparentă ce servea drept lumină de împrumut. Priviri îndoielnice alergau de la unul la altul, întrebându-se când o să apară odată circul, să-l vedem și, mai mult decât să ne bucurăm, să ne putem lăuda celor strămutați la oraș că, în sfârșit, a ajuns și la noi. Num-așa, ca să ne pizmuiască și să-i mănânce nevoia. Din păcate, circul n-a apărut. S-o fi întâmplat ceva cu el, îmi spuneam dezamăgit, aproape cu lacrimi în ochi. S-a înfățișat în schimb, “dom’ director” înaintând hotărât prin culoarul strălucitor, ce dădea în dedesubturile și uneltirile nepătrunse ale acestei mașinării nemaivăzute. Eram tot mai convins că venise să ne aducă la cunoștință cum că circul o fi pățit ceva. “Doamnelor și domnilor… !!!”, tună el și mulți dintre noi se spăimântară de-a binelea de glasul lui grozav de prelung. O nouă trăire, ca o teamă nedeslușită, îmi amorți simțirea, mă împietri în propriul trup, iar când îmi revenii în fire, lumea se îngrămădea îngrozită înspre ieșire. Am rămas țintuit locului, încercând să mă smulg visării ce-mi învăluise deopotrivă și sufletul și mintea. …Nenumărate perechi de ochi, în care, în mare parte pentru întâia oară, deslușeam copleșitorul licăr al vieții, sorbeau nesătui, cu o adorație tâmpă dansul din buric al unei țigănci spoite și împodobite cu arginți și bănuți de aur măsluit, urmăreau neîncrezători parada saltimbancilor care se rostogoleau și se azvârleau printr-un cerc de foc, transformările grotești ale piticilor și ale bufonilor maimuțărind expresiile și gesturile nefericiților aleși să fie aduși înaintea mulțimii, spre hazul celorlalți; acrobați pășind fără crâcneală, fără nici o ezitare pe drumul nemuririi, nu mai lat decât un fir de ață; sălbăticiuni smulse fără voie din culcușul lor, denaturate, vitregite de soartă, se perindau cu smerenie prin fața noastră și îngenuncheau de fiecare dată când îmblânzitorul le plesnea cu bicele; un cățel ciung și prea bătrân, poate chiar senil, încerca să-și păstreze echilibrul pe picioarele din spate, în timp ce alerga bezmetic și orb pe o minge colorată; iluzionistul fărâmițând cu îndemânare bancnote fără valoare și, printr-un simplu pocnet din degete, fără ca măcar să se ostenească prea tare, scotea la iveală altele, noi-nouțe, adevărate de astă dată. Pe acestea le ascundea cu îngrijire în buzunarul de sus, alături de batista cea roșie, pe care, mai apoi, o preschimbase într-o floare de hârtie ce valora chiar mai puțin decât batista de mai înainte… Și toate mi se păreau atât de multe și atât de minunate încât, nu-i de mirare că m-am pierdut în mrejele acestor fantasme tulburătoare. Drept să vă spun, uitasem cu desăvârșire să-mi mai fac griji pentru circul promis. Desigur, flăcău fiind, mi-ar fi plăcut să privesc mai îndeaproape, din primul rând, unduirile ispititoare ale țigăncii; mi-ar fi plăcut să am și eu îndrăzneala saltimbancilor, să mă pierd cu ei deodată prin cercul de foc; mi-ar fi plăcut să știu că acrobații aceia ce-și câștigau dreptul la viață pendulând deasupra capetelor noastre nu-și vor găsi prea curând moartea; mi-ar fi plăcut câte și mai câte, dar cel mai mult, sunt sigur că înțelegi și poate ai ghicit, prietene, îmi doream să mă alătur tulburătorului și totuși atât de înălțătorului destin al făuritorului de bani. Citisem cândva – uite cum îmi revin în minte înțelesuri din rânduri pe care le crezusem demult uitate –, citisem o carte despre câțiva aleși ce-și închinaseră existența unor încercări neîntrerupte, de cele mai multe ori fără izbândă, de a transforma plumbul în aur. În taină, oarecum cu invidie, îi admirasem ani la rând – înclin a crede că ai aflat și tu despre ei –, dar acum, după ce aievea văzusem măiestria vrăjitorului – fiindcă, nu-i așa? numai un vrăjitor poate săvârși un asemenea miracol – am înțeles cât de neputincioși, cât de neînsemnați fuseseră ei de fapt. Desprins din orânduiala uneori fadă, amară alteori, abia îmi venea să cred că această magie a spectacolului primit ca un dar ceresc, pentru noi, cei mai oropsiți, s-ar putea destrăma vreodată. Mă mistuisem, firește, într-o altă realitate, mai familiară, mai aproape de ceea ce alegeam să visez adeseori, dar care, din nefericire, reda cu nerv și cruzime adevărul despre mine însumi, despre ceilalți și despre tine, prietene drag. Da, întocmai cum îți spun. Nu te mira. Și când toți se buluciseră spre ieșire, doar eu rămăsesem suspendat asemeni nefericitului acrobat care, din vina nimănui sau, după cum avea să declare mai târziu „dom’ director”, din propria-i vină, își găsise sfârșitul prăbușindu-se din înălțimi în pulberea pământului. Mi se făcuse o teamă cumplită să nu urmez îndeaproape tragica menire a celui ce zăcea în continuare în cercul de beteală argintie. Înspăimântat, mi-am jurat atunci să nu urc niciodată prea sus: e o premisă care asigură un trai liniștit, fără prea multă bătaie de cap. Aerul îmbâcsit și apăsător al cortului scăldat în lumina zgârcită a amurgului se limpezi deodată. Se făcu tăcere. Gloata nu se mai înghesuia să iasă în ciuda tristului eveniment, marcat de moartea unui artist necunoscut. Nimeni nu se mai gândea la trupul neînsuflețit: o grijă mult mai mare le înmuie picioarele. Decupată în urzeala aceea cu neputință de străpuns, deschizătura ce servea drept poartă se oferea ca un bilet ce ne-ar fi redat vieții noastre de nimic. Câteva huidume de om, slujbași ai „domnului director”, fără prea multă chibzuială, îmblânzeau cu câte o ciomăgeală aprigă pe cei ce încercau să se împotrivească rânduielilor primite de sus. Ordinea, spuneau ei, trebuie păstrată cu orice preț, iar cei ce se împotrivesc n-au decât să-și primească pedeapsa. Deasupra lor, pe scândura îngustă țintuită de o prăjină – a căror îmbinare ponegrea fără voie și, mi-ar plăcea să cred, fără știre semnul crucii – o mână stângace, nepricepută scrijelise câteva cuvinte murdare, abia inteligibile: “Oameni buni! Plătiți la ieșire!” Alexandru Adrian Ardelean