Alexandra Mihaela Munteanu

Ne rătăcim pe același drum în sens opus Ne pierdem în zadar, mai jos, mai sus. În gândul meu șoptești mereu Divin. Omniprezent. Ateu. Și astăzi imi dai aripi către infinit Dar nu te pot lăsa

Primăvară ... . Soarele este o inimă înflăcărată, care arde pe cerul azuriu. Norișori albi și pufoși îmbracă bolta în rochie de mireasă pentru nunta cu dealurile înverzite. Copacii înmuguriți de vise

Toamna… A iubi toamna e un biet pleonasm. Toamna e un melancolic suflet de femeie. Nu e doar un anotimp, nu a fost și nu ar putea fi niciodată. E mai mult de atât. E un amalgam de sentimente, culori,

Cine e fecioara cu acel chip visător, frumos, dulce și sfânt ... ca un chip de Madonă? Are ochi măslinii, melancolici și cuminți, căutând fericirea prin lumea ostilă și ipocrită, sperând în zadar

Asculta cum bate vantul....privește cum crește iarba...simte cum arde soarele atunci când pe cer e doar luna luminând palid orașul mortuar...si respiră parfumul castanilor

Dezbrăcați de frunze Și de gânduri ... Plopii plini de poeme și de cântece Zac alături de mine și de sufletul meu pustiit, Gol de iubire și plin de suferință. Speram la clipa când ai să vii Și

Susură ploaia fierbinte Se scurge pe chipul meu, Fulgerele ce-mi luminau ochii Nu mai au putere, Vântul îmi suflă prin păr Și mă arunc în iarba vestejită Ca sufletul meu înfrigurat. Dar