Toamna

Toamna… A iubi toamna e un biet pleonasm. Toamna e un melancolic suflet de femeie. Nu e doar un anotimp, nu a fost și nu ar putea fi niciodată. E mai mult de atât. E un amalgam de sentimente, culori, miresme, gânduri, senzații, presimțiri. Da, toamna e ca o femeie, din toate punctele de vedere. O tânără mamă care și-a pierdut copilul mult iubit, care i-a dat drumul acestuia în viață și îl privește cu lacrimi în ochi cum se depărtează și îi zâmbește suav. O nimfă a pădurii întinsă sub un stejar, contopindu-se cu el, ascunzându-se între frunzele sale căzute. Părul ei arămiu cu accente roșiatice pierzându-se între frunzele multicolore ucise de vânt. Strălucitoare și rece zace pe pământul gol aproape fără speranță. Ochii ei pământii privesc departe peste timp la reîntâlnirea ei cu viața. E tristă. Plânge, și lacrimile ei, șiroind, îi alunecă pe obraji, pe gât, pe trupu-i tot. E frig. Tremurând încearcă să îi zâmbească copilului ce se depărtează… tot mai departe, tot mai departe… Maniacal repetă același refren la nesfârșit, refrenul iubirii pierdute demult. Și cerul tot se ineacă de lacrimi, de emoție.