A sasea noapte

Era târziu. Era târziu afară, în lume și târziu era și în sufletul meu. Mâna nevăzută îmi scrisese în noapte pe perete \" Mane, thekel, fare \" și apoi mă lăsase singură, cu gândurile mele. Cine îmi cântărise ezitările și lacrimile, nopțile de singurătate, indignarea mută și lașitatea de a schimba ceva? Cine stătuse să vadă că în fiecare dintre noi zace, condamnat la închisoarea strâmtă a propriei ființe, unul dintre cei care voise să schimbe lumea…nu, nu să o schimbe, să o dărâme din temelii și să o reclădească iarăși în trei zile? Ce irosire, acest Götterdammerung, acest amurg al zeilor, al viselor, al purității depline. Odinioară nu-mi cunoșteam rostul, dar îl știam, credeam că-l știu pe-al universului. Astăzi, demonul îndoielii furișat în sufletul meu, îmi spunea că am pierdut demult sensul întregului…și ce rost mai aveau atunci zilele mele? Fără dragoste, fără speranță, fără credința renașterii…încă un inocent murise și-n vreme ce-mi măsuram singură, bob cu bob ființa, în noaptea aceea de deznădejde, mi-a venit și mie să strig \" Doamne, Doamne, de cine m-am lepadat?!\"