Alecu Ciobanu

Toată lumea-i numai vorbă Căci nimic nu are în torbă S-ar alege chiar cu-o ciorbă De n-ar fi,de n-ar fost cobră.

O ploaie-n noaptea lungă pică, de-un vînt străin,trimis aseară, de iarnă,toamna e grăbită, să-și lase straiele afară. E zgomot viu pe la ferestre, ce trupul tot ti-l înfioară, cîntare,haos de

Nu-i de prisos să-nveți, să poți, ați scrie gîndul pe hîrtie, Despre cum vezi,ce simți valoare, discret,ce stă-n a noastră fire, Scînteie-ai

E părăsită toamna, de ziua ce se scurtă, de ploaia rece-a toamnei, ce bate-n geam măruntă, încearcă-n al meu suflet, reintră-n a mea casă, tristețe să-și găsească, lumina să n-o lase. E

Esopic îti alegi tu fraza cind speri foloase să răzbești la lume ascunzînd tu raza în întuneric o orbești. Umilă neștiut ascultă în față-ți stă să o turcești la număr cît ar fi de multă în

Din apă,picătura cu timpul, se întrece abstract,ea bate-n piatră,a sufletului, rece și nu-ndrăznește mersul în unison să-l piardă, căci stinsă va fi iară. Căci stinsă va fi iară. Din

Nu-mi ocoli privire-ți caldă te vreau și rabd a mea iubire vorbește-mi cum socoți,chiar rău captiv doar sunt,fără menire... În ocnă-mi visu-i plin de doru-ți de roadă gindul mi-l aleg dorințe

Nu mă ruga să mai aștept să rabd să sper a ta iubire cînd devenit un rob al tău captiv,mă simt fără jignire... Căci cum de foame-s crud de doru-ți de gelozie-s sufocat sunt gata,

Picături de ploaie Reci ca altă dată Pe curata foaie Ce nu mai asteaptă Îmi usuca dorul Fară de speranță Vreau să-l umple golul Cel rămas de viață. Picături de ploaie Rog,nu-mi stingeți

Picături de ploaie gîndul mi-l îneacă Pe curata foaie ce nu vrea să tacă Ma cuprind de teamă îmi orbesc vederea La ce-i rău mă cheamă să

Mi te complaci în sere,văd la masa ta de scris colecții de iubiri avangardiste trecutul ți-a fost prost acum nu-i vis rahatul tot ți-l stringi și-i zici poveste. Mai pune-o rimă în

Umilitoare tăcere cu simțul puterii cu noi nu se luptă cu torți de izbindă rămîne tot blîndă prin noi ea ne uită cu

Umilitoare tăcere cu simțul vederii pre noi ne preaschimbă în bestii deșarte cu gînduri furate prin noi ea ne

Un cîntec cunoscut prin ochii tăi aud Mă-ndemni să te cuprind Să-l plîng si eu cum simt Cu ploi de vară iar cu dorul greu de-amar Cu lacrimi frunze

Iarăși singur Mai stau În mijlocul vieții Nimic deosebit nu simt cu-acest infern Un soare mai rămîne Pur,etern Trecut ușor de zorii dimineții.

Hotare Limite Restricții Fărădelegi de legi trucate În permanență lumea mea De unde nimeni nu mai poate Nici a se intoarce.

Îmi va fi dor De ce-am să mor De voi pleca În calea mea Spre ale lumi. Îmi va fi dor De ce-am să mor De voi păstra Tristețea grea În casa mea...

Vîntul de-afară nu-și mai ascunde Golul furat Printre frunze mai curge Flacăra-mi plinge Strunele-mi sună Asta mi-e jalea Viața se duce...

Grea nepăsare mă apasă rănindu-mi sufletul pribeag Fără de jale ea mă lasă să-i cad in brațe,să-i fiu drag Să-i mîngîi trupul,nevăzutul s-o

Îți este prea ascunsă noima, Frumos ce-ai scris ? Nu zic.Nici nu-i banal... Dar ia aminte,adevărul ca și rima, Se vrea a fi mai mult real!

E întuneric și nimic,nimic nu-ți este a spune Căci e frig Și gîndul greu apare cînd îngheață În suflet și iubire și speranță Într-un cuvînt ce-i spus E tot nimic. Te zbați,pulsezi,închis în

Cedează dragostei lumina Ce-o simți în inima de fiară Prin viața ce-o socoți banală Ce din pacate ai crescut-o Scăpa-vei,de ce simți povară Te vei trezi,că-i lipsă vina În clipa vieții cea

Nu simt și cer să pot Să zbor În al tău spațiu De-abea mai văd O lacrimă cum curge Uitată Neatinsă de păcatul Cel necuprins De dor Amorul propriu. Nu simt dar cer să pot să zbor...

De cum soarele apune De cum noaptea fără nume Lîngă casă mă adună. De cum stelele din cer Bat cu razele de fier Mă subjugă ,mă sugrumă. De cum ochii mi-i închid De cum versul nu-l mai simt Ea